Porunca iubirii vrăjmașilor și simțul dreptății

Atât în cel slab, cât și în cel tare, iubirea implică o stare de frânare a pornirilor inferioare, egoiste, dispoziția de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi așa cum este el. Iubirea nu trebuie să rămână numai declarativă, ci ea se cere concretizată în practică, de aceea iubirea față de Dumnezeu trebuie să orienteze actele omului către aproapele său, chiar dacă acesta i-a făcut sau i-a dorit răul.”

Duminica trecută am auzit citindu-se la Sfânta Liturghie o pericopă evanghelică referitoare la porunca poate cel mai greu de împlinit dată de Mântuitorul Hristos: iubirea vrăjmașilor. Să recu­noaș­tem că pentru unii îndemnul respectiv ridică niște probleme de acceptare și înțelegere. Cei do­mi­nați de un accentuat spirit justițiar vor vocifera îndată: „Lui Hristos - Dumnezeu adevărat și Om fără pată - I-a venit ușor să ierte și să Se roage pentru cei ce L-au batjocorit și răstignit. Pe noi însă, ființe cu multe scăderi, ne cuprind adesea mânia, ura, intenția de a ne răzbuna. Ne-ar fi cumplit de greu să ajungem la o asemenea stare: cineva să ne primejduiască viața, să ne prade bunurile, să ne destrame familia, iar noi, cu o imensă iubire, să-l iertăm, să ne rugăm pentru binele lui, să nu păstrăm nici un gând rău împotriva nimănui”. Par raționamente destul de pertinente. La urma urmei, simți că se iscă un conflict între porunca divină și libertatea umană, primită în dar de la Dumnezeu. Au existat nenumărate păreri divergente, ba chiar s-a scris foarte mult despre implicațiile „poruncii” Mântuitorului. Nu se poate pretinde însă că Dumnezeu suprimă libertatea, obligându-l pe om, într-un fel sau altul, să-i iubească pe El ori pe vrăjmașii lui. Vorbind despre aceasta, părintele Dumitru Stăniloae afirma: „Hristos conduce omenirea spre mântuire, dar nu forțând-o exterior, ci desăvârșind-o prin lucrare interioară și prin iubire”. Dumnezeu l-a creat pe om ca o ființă rațională, înzestrată cu libertate. Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Dumnezeu i-a făcut omului cinstea de a-i da libertatea, așa încât binele să aparțină în fapt celui care îl alege”.

Porunca iubirii s-a dat tocmai datorită liberului arbitru uman, deoarece omul s-ar putea hotărî și pentru altceva decât aceasta. Prin însăși natura ei, iubirea constituie opusul urii, al pizmei și resentimentului. Atât în cel slab, cât și în cel tare, iubirea implică o stare de frânare a pornirilor inferioare, egoiste, dispoziția de a-l asculta pe celălalt, de a-l primi așa cum este el. Iubirea nu trebuie să rămână numai declarativă, ci ea se cere concretizată în practică, de aceea iubirea față de Dumnezeu trebuie să orienteze actele omului către aproapele său, chiar dacă acesta i-a făcut sau i-a dorit răul.

Nu ne vine ușor să ne iubim dușmanul, căci firea noastră păcătoasă tinde să-și facă singură dreptate prin răzbunare ori alte acțiuni reprobabile. Este o cale lungă și anevoioasă de parcurs până când omul va experimenta o asemenea stare: să-l iubească pe cel care îl urăște și să-i dorească binele celui care îi face rău. „Cum să-l iubesc pe cel ce m-a persecutat, contribuind la întemnițarea mea sau a familiei mele?”, ar zice un deținut politic.

Îmi amintesc de confesiunile tulburătoare ale vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania. Relatând chinurile suferite de la torționarii din tem­nițele comuniste, el afirma că nu i-a fost ușor să ierte, căci adesea îl băteau atât de crunt, încât nici nu putea merge. Chiar se întreba: „Trebuie să iert ca monah, ca purtător al harului preoției ori ca simplu om?” Să ierte deoarece așa poruncește Hristos ori fiindcă așa ar trebui să simtă? Să re­cu­noaștem că ne găsim în fața unor dileme nu ușor de lămurit.

Și totuși Sfinții Părinți ne învață că Domnul Hristos nu putea da dovadă de lipsă de realism poruncind omului să împlinească dispoziții utopice, irealizabile. Probabil că mulți dintre noi se vor regăsi într-o astfel de încleș­tare interioară: „Cum să iert, de vreme ce este dușmanul meu, mă pizmuiește, mă dezavuează, îmi periclitează afacerea, viitorul? Cum să acord clemență celui ce m-a lovit pe nedrept, aruncându-mă în temniță fără temei?”

Potrivit înțeleptelor sfaturi patristice, dacă observăm că nu izbutim să depășim anumite resentimente, că sublima cruce a iertării ne pare mai grea decât propria noastră voință, atunci nu ne rămâne decât să-L rugăm pe Domnul să ne ajute ca să învingem greutatea. Numai iubirea Sa nețărmurită ne va vindeca sufletele și mințile de răutate, îndepărtând dorința de răzbunare. Tot dumnezeieștii Părinți ne povățuiesc să ne întrarmăm cu îndelungă răbdare, căci starea, dispoziția de a ierta o dobândim uneori după multă așteptare, suferință și răbdare. De aceea avem nevoie de stăruitoare rugăciune, astfel încât așteptarea să devină o împletire a lucrării harului divin asupra noastră cu hotărârea de a ne lăsa ghidați de puterea dumnezeiască izvorâtă din iubire nesfârșită pentru noi.

În rugăciunea pentru vrăj­mași, Biserica ne vine grabnic în ajutor: prin rânduiala ei, s-au prevăzut aceste situații nefirești dintre oameni, dar și modalități de eradicare a lor. Bunăoară, la sfârșitul Liturghierului, pe lângă numeroase cereri vizând nevoile stringente ale oamenilor, găsim și o rugăciune pentru dușmanii care ne urăsc și ne asupresc. Spre stupefacția unora, veniți la preot spre a-și trece vrăjmașii în pomelnic, dorindu-le răul, silindu-L astfel pe Dumnezeu să le devină răzbunător, acele rugăciuni cer îmbunarea răufăcătorilor, întoarcerea lor la credință și iubire milostivă față de semeni.

Carevasăzică, să ne străduim să iertăm! Numai așa vom simți cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului și mândriei, căci iertarea sinceră a greșelilor altora în­tre­zărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos.