Preotul Leonida Gavrilescu și zborul poetic al lui Nicolae Labiș, în taina unui început

Nicolae Labiș a rămas în memoria istoriei ca un poet-minune, un reper care continuă să cheme spre el gene­rațiile, ca o lumină ce nu se stinge.

Biografiile marilor scriitori, artiști și cărturari sunt îndeobște cunoscute. Totuși, bucuria adevărată vine atunci când mai găsești un colț de pagină neatins, un detaliu care adaugă culoare și farmec, o nuanță care schimbă tușa portretului. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Nicolae Labiș.

Mă simt privilegiat cunoscând cele două surori ale lui, Margareta și Teodora, pe mătușa dinspre tată, învățătoarea Eugenia Mihalache, precum și pe vărul său primar, profesorul Viorel Mihalache, și pe soția acestuia, cei din urmă fiindu-mi apropiați. Pe Viorica Mihalache, soția vărului, am avut-o pentru puțin timp profesoară de matematică în gimnaziu, o legătură măruntă la prima vedere, dar plină de sens atunci când se așază în povestea marelui poet.

O filă prețioasă, dar adesea trecută cu vederea în relatările privind viața sa, este legătura lui Nicolae Labiș cu Biserica. Între toate chipurile celor care l-au însoțit pe drumul devenirii sale ca artist se ridică cel al unui preot cărturar din Fălticeni, precum și al parohiei în care poetul și-a petrecut începutul anilor de liceu.

Parohul care l-a găzduit pe Nicolae Labiș, părintele Leonida Gavrilescu, originar din același ținut, din satul Botești, comuna Horodniceni, a urmat cursurile teologice la Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iași, continuându-și formarea la Facultatea de Teologie din Cernăuți. A slujit mai întâi ca diacon la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamț, apoi ca preot paroh la Blăgești, în apropiere de Pașcani, iar mai târziu la bisericile „Sfântul Ilie” și „Adormirea Maicii Domnului” din Fălticeni.

Pentru o perioadă scurtă, a îndeplinit responsabilitatea de protoiereu al ținutului, iar o pagină însemnată a vieții sale rămâne ospitalitatea oferită tânărului poet Nicolae Labiș, căruia i-a deschis ușa casei parohiale aflate lângă Biserica „Sfântul Ilie”.

Începutul liceului însemna, de fapt, clasa a V-a și a continuat trei ani, perioadă în care a stat în gazdă la preotul Leonida Gavrilescu. Inițial, nu știam exact cât timp a locuit în casa preotului. Cineva îmi spusese că a fost o perioadă prea scurtă ca să-l fi marcat. Adevărul a fost însă dezvăluit de Maria-Margareta, sora poetului, care mi-a împărtășit câteva detalii ce umplu de lumină o etapă discretă, dar esențială, din formarea lui.

Preotul Leonida Gavrilescu, care în acei ani slujea la Biserica „Sfântul Ilie”, avea să fie mai târziu transferat la Biserica Adormirea din Fălticeni, supranumită „Catedrala Ora­șului”. Era apropiat de familia viitorului poet, îi cunoștea istoria și rânduiala casei. După primii ani de școală la Poiana Mărului, aproape de Mălini, Nicolae Labiș s-a mutat la liceu în Fălticeni. Preotul Gavrilescu cunoștea bine familia învățătorilor Enea.

Ioan, unchiul poetului, era căsătorit cu sora mamei lui Labiș, Elena, pe care cei din familie o numeau cu drag Ileana.

Învățătorul Ioan Enea a fost directorul școlii din Văleni, mutându-se ulterior în localitatea Ghindăoani din județul Neamț, unde avea o proprietate. Familia Enea, împreună cu o altă mătușă a poetului, Natalia, cunoscută drept Nina și considerată de membrii familiei o adevărată „zână bună”, au purtat cu multă dăruire grija rudelor. Tanti Nina făcea parte dintr-un cor vestit al fălticenenilor din acei ani, înființat de farmacistul Offenberg. Natalia cânta nu doar în acel cor, ci și în toate bisericile unde participa la slujbe. Avea o voce melodioasă și bune cunoștințe muzicale. Nepoata ei, Margareta Labiș, mărturisește că, de fiecare dată, cu evlavie filocalică, tanti Nina cânta „Tatăl nostru” în bisericile unde participa la Sfânta Liturghie, transformând rugăciunea într-o adevărată mărturisire cântată.

Nicolae Labiș a locuit împreună cu familia preotului Leonida Gavrilescu timp de trei ani. Este remarcabilă găzduirea sa în casa unui preot cărturar, pasionat de lectură, autor de versuri - unele tipărite abia în anii din urmă - și cu aleasă deschidere către cultură. Cu siguranță, în convorbirile lor zilnice, în serile liniștite petrecute împreună, preotul i-a întărit viitorului poet dragostea pentru universul liric. Din aceeași perioadă, mai precis din clasa a cincea, Nicolae Labiș scria versuri. Unele dintre ele i-au impresionat atât de puternic pe profesori și pe cei apropiați, încât se simțea deja, în fragilitatea acelor stihuri, zvâcnirea unui mare poet.

Nicolae Labiș manifesta înclinații poetice încă din copilărie, fapt dovedit prin mărturisirile părinților săi, Profira și Eugen. E neîndoielnic că în acei zori poeticești părintele Leonida a exercitat asupra lui o influență ziditoare. În casa parohială, unde tânărul a fost primit cu dragoste, între cei doi s-au purtat dialoguri lungi și rodnice, întinzându-se uneori până în zori, semn al unei comuniuni sufletești profunde. În timpul șederii lui Labiș în preajma Bisericii „Sfântul Ilie”, nu i-a lipsit nimic - bunătatea credincioșilor se revărsa asupra casei preotului, iar acesta, la rândul său, împărțea cu mărinimie din cele primite.

Într-o asemenea atmosferă, avându-l profesor de limba și literatura română pe Vasile Gh. Popa, cunoscut drept V. G. Popa - fost preot și mare cărturar al Ținutului Fălticenilor -, Nicolae Labiș și-a deschis drumul către culmea poeziei românești.

Amănuntul biografic referitor la șederea poetului în casa preotului Leonida Gavrilescu este mai puțin cunoscut. El reflectă bunătatea unui preot, deschiderea sa față de copiii și tinerii talentați aflați în formare, dar și strânsa prietenie pe care o avea cu familia poetului, în special cu cele două mătuși.

În contextul acestei evocări, se cuvine amintit faptul că părintele Leonida Gavrilescu a fost apropiat familiei Lovinescu, al familiei Stino, precum și al altor intelectuali, artiști și oameni de cultură care își aveau obârșia în acest ținut. La înființarea Muzeului fălticenean „Galeria Oamenilor de Seamă”, în casa donată de familia Lovinescu în anul 1972, părintele Leonida a sprijinit cu dăruire echipa organizatoare, punând la dispoziție mărturii, documente și sfaturi prețioase.

Sora poetului, doamna Margareta Labiș, mi-a mărturisit că, în vremea războiului, marcată de restricțiile și încercările specifice acelor ani, copiii nu aveau prea multe posibilități de petrecere a timpului, rămânând aproape exclusiv în sânul familiei. Astfel, amintirile ei despre fratele mai mare cu trei ani sunt deosebit de calde. În acea perioadă au descoperit împreună frumusețea tainică a Munților Stânișoarei și a satelor din împrejurimi, unite de un vechi drum refăcut de Casa Regală a României, prin meșteri italieni care au zidit mai multe poduri, multe dintre ele păs­trându-se până astăzi. Drumul care traversa satul lor ducea către Ținuturile Bistriței Aurii, spre Borca și Fărcașa. În apropiere se află Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, cu istoria ei strălucită și chipurile filocalice care au însuflețit viața duhovnicească a locului.

Doamna Margareta Labiș povestea că atât mama ei, cât și ea însăși, deși purtau în acte numele Maria, respectiv Profira, primiseră la botez și alte nume. Mama ei fusese botezată și cu numele Ana, iar Margaretei i se adăugase numele Maria, consemnat și astăzi în documentele personale.

Mătușa lor, sora mamei, Ileana (Elena) Enea, a fost nașa de botez a lui Nicolae Labiș, împreună cu soțul Ioan, o familie de învățători, precum erau și părinții viitorului poet.

Dintre rudenii, cele mai calde cuvinte de apreciere ale doamnei Margareta se îndreaptă către Nina (Natalia), marea cântăreață a familiei, solistă pasionată și iubitoare de muzică, dar mai ales un model de dăruire pentru cei din jur.

Am dorit să aflu câteva detalii și despre învăță­toarea Eugenia Mihalache, pe care am cunoscut-o în copilăria mea la Fălticeni. Era sora tatălui poetului. Provenea dintr-o familie cu nouă copii, iar primii doi - după ordinea cronologică a nașterii - primiseră numele de Eugen și Eugenia. Învăță­toarea vorbea adeseori despre nepotul ei, devenit între timp celebrul Nicolae Labiș. Erau, așadar, o familie numeroasă, în care rudeniile și solidaritatea au jucat un rol esențial în copilăria și educația lor.

O etapă importantă în formarea poetului Nicolae Labiș rămâne, așadar, legătura cu Biserica Sfântului Ilie și cu preotul Leonida Gavrilescu. Acest preot, el însuși cărturar și mare iubitor de poezie, i-a sprijinit cu generozitate pe toți cei care, în acei ani, își apărau identitatea prin cultură și prin iubirea de frumos. Fălticenii aveau atunci astfel de oameni care țineau aprinsă candela spiritului, chiar dacă unii au suferit în detenție sau au fost împinși la marginea societății de către conducătorii vremii. În ciuda suferințelor, ei au păstrat în suflet o frumusețe statornică, în stare să aducă bucurie chiar și în vremuri de nedreptate și întristare.

Amintirile despre Nicolae Labiș se adaugă celor deja scrise și altora care, poate, nu vor fi spuse niciodată până la capăt. Îmi revine în minte cuvântul unui celebru memorialist care spunea că pentru unele mărturisiri este prea devreme, iar pentru altele... prea târziu. Exprimând recunoș­tință celor două surori ale lui Nicolae Labiș, Margareta Maria și Teodora, pentru amănuntele și datele împărtășite, așez aceste rânduri ca un gest de cinstire adus poetului care, în copilăria și tinerețea sa, a pășit pe același drum al trăirilor intense și al împlinirilor înaintașilor noștri din Ținutul Fălticenilor.

Am credința că multe dintre poemele părintelui Leonida Gavrilescu au trecut pe sub ochii elevului Nicolae Labiș. „Cirenianul”, „Răzbunarea lui Caiafa”, „Legenda marelui Rabin”, „Ispitirea lui Iuda”, „Nebunia lui Pilat”, dar și poeziile dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare ori „Cântecul Mitropolitului Veniamin Costache”, revizuit și tipărit de el, ca să cităm câteva titluri din opera preotului poet, l-au înrâurit pe tânărul colindat de muze și i-au oferit chei de înțelegere profundă a credinței. Aceste creații, deși prea puțin cunoscute astăzi, au fost izvoare de inspirație și reflecție, din care Nicolae Labiș, în perioada formării sale, a sorbit îndemnuri și modele spirituale.

Mai adaug un detaliu deloc lipsit de importanță: preotul Leonida Gavrilescu era născut în același ținut al Fălticenilor, la Horodniceni, localitate aflată foarte aproape de Mălini și de Poiana Mărului, locuri de suflet ale familiei Labiș.

Între aceste sate unite prin păduri, ape și coline s-a țesut o geografie afectivă care a păstrat, peste ani, taine, daruri și o memorie luminoasă. Această memorie i-a însoțit pe toți ai casei, ca o binecuvântare care trece din generație în generație și pune pe chipul fiecăruia o rază de sens. Între cele două localități se află Rădășenii, un alt tărâm al fru­museților de altădată și al trăirilor de suflet.