Prima armată neiubitoare de sânge

Armatele sunt ne­miloase. Armatele sunt sângeroase. Armatele curajoase doresc să se lupte până la moarte. Toate afirmațiile anterioare se potrivesc pentru contingentele de luptă care au obținut succese în bătălii decisive. Însă, de asemenea, aceste caracteristici sunt diferite de cele care pot fi asociate armatelor bizantine. Pentru că oștile Imperiului Bizantin au fost cele mai eficiente dintre toate cele care au existat de-a lungul timpului: mai viclene decât cele ale hunilor, mai eficiente decât cele ale slavilor, mai numeroase decât cele ale goților, mai înclinate spre o pace iscusită decât spre un război ineficient decât cele ale per­șilor. Armata bizantină a câștigat cele mai multe bătălii care n-au avut loc. Pare a fi o afirmație fără temei. Însă, în tratatul său militar rămas încă actual, deși a fost scris în secolul VI î.Hr., Sun Tzu spunea: „În război cea mai bună politică este să cucerești statul intact, distrugerea lui reprezintă ultima soluție” (Sun Tzu, Arta războiului, trad. Raluca Pârvu, București, Ed. Samizdat, s.a., p. 22). Aceasta a fost și politica imperială bizantină: unde poți lega alianțe și semna tratate, este bine să eviți vărsarea inutilă de sânge. Poți cuceri teritorii întregi fără a fi nevoit să scoți sabia, atât timp cât dai dovadă de ingeniozitate și prudență la fel de ușor precum le poți pierde rapid dacă oastea pe care o conduci a câștigat o bătălie, dar a pierdut mult din efectivele sale.

Într-un imperiu devenit creș­tin, cum era cel bizantin, vărsarea de sânge a fost considerată întotdeauna drept o ultimă soluție. Armata bizantină era cea mai bine echipată, cea mai numeroasă și cea mai disciplinată dintre toate oștile vremii respective și a dominat tactic majoritatea bătăliilor până în secolul al XII-lea. Însă a reușit aceasta pentru că s-a folosit mai mult de diplomație decât de războaie prelungite. Când un trib barbar precum hunii, goții sau pecenegii apărea la granițele imperiului, politicienii bizantini împreună cu împăratul se gândeau mai întâi cum să încheie o alianță cu aceștia înainte de a intra în luptă cu ei. De ce? Pentru că știau că, dacă îi vor elimina, în locul lor vor veni alții. O armată poate ține piept multor valuri de invadatori, dar nu poate rezista la nesfârșit. De aceea, imperiul le plătea une­ori tribut acestor popoare migratoare cu condiția ca ele să le devină aliate. De exemplu, așa au fost zdrobiți pecenegii în bătălia de la Lebunion din anul 1091. Pecenegii aveau 80 de mii de oameni, bizantinii doar 20 de mii, însă, în sprijinul celor din urmă au luptat și 40 de mii de cumani, un alt popor barbar al vremii respective. Bătăliile se câștigă ușor atunci când ești gata să închei alianțe bine întemeiate...

De asemenea, armata bizantină mai avea o diferență fundamentală față de celelalte oști ale vremii sale atunci când se vedea nevoită să lupte: niciodată nu distrugea complet efectivele adverse, mai ales prizonierii (cf. Edward N. Luttwak, The Grand Strategy of the Byzantine Empire, Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, 2009, p. 5). Pe de o parte, această strategie era dictată de milostivirea crești­nă pe care soldații o aveau și care îi împiedica să ucidă fără discernământ prizonierii sau familiile acestora - ceea ce nici hunii, nici mongolii, nici slavii nu au făcut vreodată! -, dar, pe de altă parte, exista și părerea că învinșii ar putea fi integrați în propriile rânduri, dacă aceștia își vor dori acest lucru.

Este clar că armata bizantină era la fel de eficientă precum „strămoașa” ei, armata romană, dar, spre deosebire de aceasta, gândea creștinește, nu păgânește. Slujbele creștine aveau loc des în mijlocul oștii bizantine, în special spre finalul primului mileniu. Istoricul Peter Schreiner vorbește despre Liturghii care aveau loc în taberele armatei și zile de post pe care împărații sau generalii le recomandau tuturor soldaților înainte de bătăliile pe care aceștia urmau să le poarte. Exista de asemenea un program de rugăciune atât dimineața, cât și seara pe care fiecare soldat era dator să-l respecte (cf. Peter Schreiner, „Soldatul”, în: Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Iași, Ed. Polirom, 2000, pp. 103-104).

În concluzie, pentru armata bizantină s-au potrivit permanent cuvintele înțeleptului chinez Lao Tzu: „[Omul superior] prețuiește calmul și reculegerea; victoria (prin forța armelor) este pentru el indezirabilă. A considera acest lucru dezirabil ar însemna să găsești încântare în măcelărirea oamenilor; iar cel care se desfată cu măcelărirea oamenilor nu-și poate împlini năzuința în împă­răție […]. Cel care a ucis mulțime de oameni trebuie să plângă pentru ei cu cea mai mare durere” (Lao Tzu, Tao Te Ching, trad. Ion Vasilescu, București, Ed. Antet, s.a., p. 27).