Primim de la cititori: Politeismul valorilor - mai este loc pentru Dumnezeu?

Dacă este să ne ascuţim privirea asupra lumii pe care o locuim, aşa cum putem fiecare da mărturie de evenimentele ei, de la zona politică şi economică, la cea culturală, aflată în zodia experimentului, sau la cea a ştiinţei şi tehnicii, al cărei progres, pentru bunicii noştri, este împlinirea lecturilor SF de tinereţe, până la felul în care toate acestea (dis)apar în ziarele care-şi propun să o reflecte, ne vom afla, poate puţin incomod, în situaţia de a recunoaşte că societatea actuală este una a spectacolului. O societate care îşi propune, înainte de toate, să simuleze şi să seducă. Este întemeiat, în consecinţă, să ne întrebăm dacă nu cumva lumea ne locuieşte pe noi, şi nu invers.

Lumea contemporană nu mai este o opţiune de viaţă, ci o convenţie. Evenimentele trăite apar ca independente de individ, poate pure coincidenţe, fără să se mai întâmple explicit cuiva şi fără să mai fie cineva explicit responsabil pentru ele. Însă, ar fi greşit să vedem în aceasta disoluţia legăturilor sociale şi transformarea colectivităţilor într-o masă compusă din atomi individuali lăsaţi să se manifeste liber într-o mişcare browniană. Chiar dacă sinele nu mai reprezintă „mare lucru“, el nu este izolat, ci este prins într-o textură de relaţii mai mobilă şi mai dezvoltată ca niciodată.

Dacă vedem capitalul ca proces, un proces de reproducere a vieţii sociale prin producerea de bunuri, în care, în lumea capitalistă, suntem cu toţii implicaţi, atunci el devine un mod dinamic de organizare socială, ce trasformă neîncetat societatea: creează noi dorinţe şi necesităţi, exploatând capacitatea de muncă şi dorinţele individului, modificând spaţiile şi accelerând ritmul vieţii. Expansiv şi imperialist, capitalismul influenţează domenii ale vieţii culturale şi moravurile, acestea ajungând treptat în sfera de influenţă a nucleului financiar şi a logicii circulaţiei capitalului.

Logica speculativă a capitalului se extinde asupra întregii vieţi - oamenii îşi creează propria istorie în moduri specifice şi complet imprevizibile, care depind de aspiraţiile proprii. Trăim în era individului, folosind expresia lui Alain Renaut - el este valoarea, prin care, la capătul unei eroziuni continue a formelor şi conţinuturilor tradiţionale, regulile şi normele sunt întemeiate de către voinţe individuale sau voinţe ale grupurilor care se individualizează. Omul nu este nici în mod esenţial bun, trebuind să fie ajutat să acţioneze conform naturii lui, nici în mod esenţial rău, trebuind să fie împiedicat de la a acţiona pe baza impulsurilor sale - el este ambivalent, iar această ambivalenţă este atât definitorie pentru relaţiile interumane, dar şi baza construcţiei instituţiilor asistate de putere sau ale seturilor de norme raţionale, care încearcă să o elimine. Individul constată imposibilitatea practică a unor reguli universale solid fondate, el instaurează în gândire şi acţiune o domnie a multiplicităţii şi a diferenţei, fiind „alergic“ la orice principiu totalizator. Orice cod etic universal este, deci, declarat inconsistent cu natura umană.

Dispariţia normelor prestabilite transmise pe calea tradiţiilor face ca existenţa unui spaţiu comun de referinţă pentru valori să nu mai pară evidentă. Aceasta nu conduce, însă, numai la posibilitatea fiecăruia de a-şi inventa propriile norme, de cele mai multe ori amorale, ci tocmai dinamica modernizării are, într-o anumită măsură, de-a face cu emanciparea tot mai radicală a indivizilor faţă de toate principiile care guvernau viaţa în comun. În faţa unei astfel de eroziuni destabilizatoare pentru o conştiinţă vidată de reperele sale şi confundată cu propria sa libertate, doar o voinţă încrâncenată de a recompune universul tradiţional îi poate face faţă.

Este o astfel de libertate maximizată, faţă de norme în genere, libertatea bună? Nu, fiindcă acţiunile tale devin relative la lumea aceasta şi moda ei în materie de mentalităţi, principii, scopuri. Cum scrie părintele Andrei Kuraev în „Provocările ecumenismului“, „despre omul care refuză să se identifice cu o tradiţiei spirituală concretă nu se poate spune că-şi apără libertatea, ci, dimpotrivă, că şi-o desconsideră.“

Rămâi ancorat în cotidian tocmai în felul indezirabil: el este baza construcţiei individualităţii tale, în loc ca tu, fin observator al lui şi conştient de locul tău în el, să mărturiseşti ceea ce se află dincolo şi ceea ce este, în final, prezent în fiecare din noi - pe Dumnezeu. Suntem femei sau bărbaţi, homosexuali sau heterosexuali, majoritari sau minoritari din punct de vedere etnic, artişti, ingineri sau economişti, rockeri, raperi sau manelişti, filatelişti sau cititori înrăiţi, ahtiaţi după cumpărături sau microbişti, înainte să fim oameni. Boala noastră de căpătâi este că ne definim mai curând prin diferenţa specifică, decât prin genul proxim - toţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, anulând astfel tocmai singurul loc în care, întâlnindu-ne, mai vorbim aceeaşi limbă. Doar în Biserică mai este anihilabilă această singurătate greu de purtat, pe care o propovăduim fără să realizăm, de altfel, cu toţii în numele diferenţei.

Dacă ceea ce ne salvează, în relaţia cu Dumnezeu, este comunicarea, prin rugăciune şi spovedanie, atunci tot ea ne va salva şi în relaţiile interumane. Aceasta înseamnă: a-ţi exprima părerea şi a o asculta pe a celorlalţi, a da o mână de ajutor atunci când îţi este cu putinţă, a-ţi mărturisi uneori limitele şi neputinţele, a-ţi asuma alteori roluri, cu alte cuvinte a face uz de drepturile tale, precum şi a fi conştient de datoriile tale în societate şi înaintea lui Dumnezeu.