Primim de la cititori: Război, adică nimic nou sub soare. Oare?

Nu ne este străin conflictul din Georgia. Cel puţin din punct de vedere mediatic. Ultimele zile au consemnat o avalanşă de relatări de la faţa locului, dezbateri sau talk-show-uri care aveau drept target cu predilecţie o singură regiune - Caucaz -, două ţări - Georgia şi Rusia - şi un singur eveniment - războiul. O ecuaţie aparent simplă. Nu este primul conflict contemporan major (vezi conflictele din Irak, Afganistan sau Sudan) şi, după toate probabilităţile, nu va fi nici singurul. Spre deosebire de perioada de început a secolului al XX-lea, se remarcă o creştere numerică indubitabilă a zonelor conflictuale şi a celor care se implică militar în acestea. În secolul al XXI-lea, războiul începe să facă parte din cotidian. Chiar dacă nu din cotidianul nostru, măcar din cel al altora. Războiul cotidian. Adică putinţa noastră de a trăi fiecare zi conştienţi fiind că undeva pe mapamond (creaţia lui Dumnezeu săvârşită în cinci zile), sunt ucişi zilnic oameni (ca urmaşi ai celor creaţi întru totul special de Dumnezeu, în a şasea zi a operei Lui), care sunt, pentru lumea în care trăim, mult mai mult decât simpli subiecţi de ştiri. Evident, post-mortem.

Conflictele şi confruntările au antrenat umanitatea dintotdeauna, iar Sfânta Scriptură este cea care le contabilizează, mărturisind existenţa lor. Începând cu răzvrătirea adamică sub incidenţa căreia ne aflăm astăzi şi noi, continuând cu fratricidul lui Cain şi ajungând până la perioada davidică, războiul este consemnat ca atare în istoria omenirii. Atunci şi acum, structura conflictuală este aceeaşi. Războiul nu este dorit de Dumnezeu, de vreme ce perfecţiunea şi armonia acelui „toate erau bune foarte“ (Facerea 1, 31) exclude incipienţa nemulţumirii. Aşadar, resorturile nemulţumirii umane, ca declanşatoare şi susţinătoare a răzvrătirii, trebuie căutate în altă parte, adică în cealaltă persoană a dialogului biblic, omul. Omul, înzestrat de Dumnezeu din iubire cu voie liberă, ratează nemulţumit conştient ţinta asemănării sale, nimerind pe cei de pe lângă aceasta. Deţinând voinţa iubirii, omul doreşte voinţa urii. Având în sine pacea şi rânduiala rudă cu grădina raiului, omul tinde şi chiar tânjeşte după dezordine. Dacă iniţierea unui război aparţine umanului, încheierea lui aparţine întru totul lui Dumnezeu. Omul „se aruncă asupra fratelui său şi îl omoară“ (Facerea 4, 8) sau „întinde mâna, scoţând sabia şi lovind“ (Matei 26, 51), în timp ce Dumnezeu îndeamnă la „întoarcerea sabiei la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri“ (Matei 26, 52). Există însă o deosebire capitală între conflictele biblice, sau conflictele de la începutul iconomiei mântuirii noastre, şi conflictele din ziua de astăzi, anume că cele de atunci produceau, prin existenţa lor, dezacord în simfonia universală proporţionată şi interpretată atent, dezacord perceput ca atare de către om. Orice sunet fals avea rezonanţe nefaste la nivelul societăţii, dar mai ales la nivelul individului. Normalitatea excludea războiul. Viaţa în normalitate însemna viaţa în pace: cu Dumnezeu, cu sine şi cu întreaga lume. Odată cu intervenţia finală a lui Dumnezeu, conflictul era asumat, iar vina - mărturisită şi recunoscută. Armonia, existentă în proporţie mai mare decât astăzi, obliga pe fiecare la verificare necesară. Dumnezeu era cunoscut şi adorat ca principium movens al vieţii, ca principiu constructiv.

Astăzi experiem un alt fel de normalitate. O normalitate bolnavă de individualism, în care centrul de greutate se deplasează dinspre polul divinului către polul teluricului şi al limitei. Iniţiem conflicte fără a reflecta asupra implicaţiilor acestora, mai ales sub aspect spiritual. Mustrările lui Dumnezeu, asta în cazul în care le sesizăm, nu mai sunt de ajuns pentru a ne gândi că nimeni nu are dreptul de a hotărî asupra vieţii altuia, fără numai Viaţa ca Absolut. Războiul se inserează astăzi în structura societăţii, se furişează încet în tainiţele raţiunii şi trăirilor omeneşti, pentru ca, mai apoi, să izbucnească în faptă. Aceasta nu este decât finalitatea unui proces raţional, sentimental şi voliţional, început cu mult timp înainte, acumulat în retorta umană incapabilă să-L mai primească pe Dumnezeu şi revărsat atunci când omul crede de cuviinţă.

În faţa unei astfel de situaţii, ne gândim că suntem neputincioşi, că astfel de conflicte nu ne privesc, ele desfăşurându-se la mii de kilometri depărtare, că suntem prea puţin importanţi pentru a ne implica, că oricât de mult ne-am strădui nu putem găsi soluţia potrivită. Pentru noi, creştinii, soluţia nu trebuie căutată în manuale sofisticate ori în tratate de politică externă. Răspunsul Bisericii nu are nimic de-a face cu oportunismul, cu dorinţa bigotă de a fi în pas cu cerinţele spirituale umane dintr-un timp dat pentru creşterea capitalului de încredere. Atunci când ia atitudine, Biserica se sprijină pe experienţa bimilenară şi, mai mult decât atât, pe fiinţarea ei divino-umană. Biserica îşi asumă războiul firii umane şi-l aduce înaintea lui Dumnezeu, atunci când prin liturgic glăsuieşte: „pentru pacea a toată lumea, Domnului să ne rugăm“. Biserica ne oferă posibilitatea de a lua parte constant la pacea lumii printr-o modalitate atât de simplă şi eficientă, dar din ce în ce mai străină lumii de azi: rugăciunea. Da, rugăciunea pentru pacea lumii este dovada absolută a implicării creştine în devenirea lumii actuale sub toate aspectele ei, căci „prin rugăciune, din toată nevoia şi ispita scăpăm şi câştigăm milă“ (Învăţătură din Proloage pentru ziua de 19 august).

Să ne rugăm pentru pacea lumii!