Procesul lui Iisus

De aproape două milenii planează dilema asupra „procesului lui Iisus”. Mai precis, se caută a fi dezlegată enigma privind resorturile legate de acțiunea în sine, de motivațiile politice și/sau religioase, de implicarea stăpânirii romane, de elementele psihologice ale mulțimilor de oameni, precum și de tensiunea religioasă extremă din Ierusalimul acelor zile istorice. Totul indică o teo-antropo-dramă complexă, în care mai nimeni nu este erou, nici măcar personaj pozitiv, cu excep­ția, desigur, a Mântuitorului. Care, Singur, înfruntă prejude­cățile, ura, regulile rigide, interesele personale și de grup, precum și manipularea de cel mai pur extract. În condițiile unei ostilizări generale, ne întrebăm cum s-a derulat acest „proces” - de fapt o suită de mai multe judecăți sau anchete cu trei instanțe în total, care s-au derulat pe durata a aproape 12 ceasuri? Și, mai presus de orice, cum S-a comportat „inculpatul” divin în fața acuzațiilor aduse de puternicii zilei?

După 1948, adică după înfiin­țarea statului Israel, mai multe comunități creștine din Occident au cerut public rejudecarea procesului lui Iisus, care avusese loc cu 1918 ani mai devreme. Rejudecare de către o instanță oficială de judecată a statului evreu, deoarece până atunci poporul ales fusese lipsit de o țară a lui, ducân­du-și existența într-o largă, planetară diasporă. Motivația cererii, suntem convinși, a venit și în urma ex­pe­rienței îngrozitoare a Holocaustului, în care au pierit milioane de evrei, dar și din cauza lungii istorii a pogromurilor din Europa asupra acestei minorități etnice și religioase, pe motiv că „L-au ucis pe Hristos”, adică pe Dumnezeul creștinilor. Câteva decenii mai târziu, un reputat profesor de drept (jurisprudență, mai precis) din Occident, Haim Cohn, a încercat să analizeze cazul strict din perspectiva standardelor juridice ale vremii, adică dreptul roman și legile evreiești, în cartea sa „Arestarea, procesul și moartea lui Iisus”. Cu alte cuvinte, a avut Hristos parte de un proces corect echitabil, după legislația vremii, sau nu? Mai mult, autorul se întreabă cine anume l-a condamnat pe Mântuitorul: romanii sau evreii?

Concluzia profesorului Cohn este clară, încercând să nu țină cont de latura strict religioasă și emoțională a chestiunii: romanii sunt cei care L-au judecat și condamnat pe Fiul lui Dumnezeu, sinedriul adunat în casa marelui arhiereu în noaptea de vineri încercând, dimpotrivă, să-I salveze viața.

E drept că din Evanghelii (care sunt singurele surse istorice, cu martori oculari) reiese altceva, și anume că fariseii și cărturarii sunt cei care I-au dorit moartea lui Mesia, romanii fiind doar unealta de forță prin care s-a realizat aceasta. Mai mult, înțelegem că Pilat din Pont chiar s-a eschivat într-o primă etapă, pentru ca apoi să decidă - la presiunea „străzii” - pedeapsa capitală. Cu alte cuvinte, s-a spălat pe mâini, dar nu cu apă, ci cu sânge... Oricum ar fi, umanitatea creș­tină resimte ca pe o culpă generală și atemporală această execuție fără noimă, de care fiecare din noi suntem, într-un fel, responsabili. Dacă nu purtăm responsabilitatea directă a acelui moment istoric, măcar prin viața noastră păcătoasă de acum tot Îl repunem, din nou și din nou, pe Crucea morții pe Mielul lui Dumnezeu.