Prohodul tranziției românești

Când și cum a început tranziția de la o societate totalitară la una democratică, știm bine: odată cu alungarea de la putere a cuplului malefic Nicolae și Elena Ceaușes­cu, fapt care a statuat și căderea simbolică a comunismului. De a­tunci ne-am aflat ba într-o „demo­crație originală”, ba într-o agonică tranziție (adică pe nisipurile miș­cătoare ale apariției și funcționării timide a unor insti­tuții democratice, a inflației galopante, a mafiei fățișe în multe domenii, a insta­bilității politice, a confuziei de valori morale, a mineriadelor etc.), ba în situația unei țări integrate în structurile politico-militare ale Occidentului, dar cu multe „cozi” de probleme nerezolvate în urma ei. România a excelat prin „excep­ții”, neputințe, renegocieri de tratate și convenții; în fine, sunt și multe alte capitole ale vieții sociale la care suntem „ultimii în Europa”. Tranziția românească părea a fi un blestem nesfârșit...

Și totuși, după 35 de ani de împleticeli vizionare, de bâlbe institu­ționale, de neîmpliniri edilitare, de frecuș politic sterp, de toxicități ideologice suprapuse, iată că replica vine de unde „lumea bună” se aștep­ta cel mai puțin: din partea Bisericii. Aceasta a cântat prohodul tranziției spulberând cu miruitorul, busuiocul și agheasma mitologia castratoare a neputinței postdecembriste românești, adică naționale. A călcat peste șerpi și peste scorpii - peste animozitatea publică a „formatorilor de opinie”, peste contrele fățișe sau camuflate ale politicienilor, peste finanțările sincopate ale consiliilor locale, peste blocajele resurselor în plan național, peste moda intelectuală secularizantă a vremii și, culmea, peste neîncrederea pe care crești­nii înșiși (nu puțini) au manifestat-o față de proiectul Catedralei Naționale. Lecția de nădejde în Înviere, când totul pare (și este) ostil, este una de manual. Și chiar trebuie propusă tema pentru cursurile de bună guvernare a societății, dar și pentru manualele de istorie recentă: cum poți câștiga o bătălie neavând nici un as de putere/condițio­nare/in­fluen­ță în mânecă? Poate în afară de Dumnezeu...?

Geniul edilitar, talentul constructiv românesc (proiect şi tehnologie 100% autohtone), mesajul de unitate națională și spirituală a întregii națiuni române, cinstirea eroilor care au făcut posibil visul românesc milenar (țară, limbă și credință în unitate și suveranitate), tezaurizarea moaștelor sfin­ților români recenți și, să spunem apăsat - răscumpărarea prin fru­musețe a kitsch-ului și urâțe­niei constructive ale tranziției laolaltă cu revanșa istorică asupra demolărilor abuzive ale lui Ceaușe­s­­­cu (inclusiv biserici) -, toate au fost puse pe taler în fața lui Dumnezeu, spre a le cântări și vedea dacă le-am întocmit bine, cu chiverniseală, dreptate și inimă voioasă. Iar acest fapt înseamnă sfârșitul blestemului tranziției românești, trecerea de la neputință la putere, de la haos la ordine, de la nesigu­ranță la stabilitate, de la șmeche­rie la asumare. 

E drept, trebuie să spunem cu tărie că au fost și oameni ori insti­tuții care au empatizat cu proiectul și care l-au sprijinit masiv. Cinste lor! S-au purtat ca români autonomi (nu cu cheiță întoarsă din alte zări) și ca autentici creștini. Căci oricât ai dori să vezi numai gesturi politicianiste în sprijinirea Catedralei Naționale, cei care au făcut-o au avut, în mod cert, și credință forte. Nu trebuie să întindem umbra bănuielilor și a scopurilor ascunse peste orice gest, trebuie să ne gândim că, finalmente, Hristos este Cel care primește darul. Ca și ocara, prin noi, oamenii. 

Din studioul TVR, de unde am comentat evenimentul sfințirii picturii, alături de colegul meu Victor-Andrei Dochia și părintele Constantin Necula, lucrurile s-au văzut clare și determinate: totul a mers șnur, inclusiv momentele liturgice complexe, într-un spațiu vast, mișcările de oameni atât din interior, cât și din exterior, cântarea la superlativ, coregrafia camerelor tv (30 la număr) care au asigurat cea mai complexă transmisiune în direct din ultimii ani. Toți cei prezenți au fost la înălțimea momentului și recompensa a venit pe măsură: poporul numai despre asta vorbește, Catedrala e pe buzele tuturor, Patriarhul e văzut ca un învingător de profesie, Biserica și-a arătat deschiderea către lume. 

Punct ochit, drept în inima necredinței și a deznădejdii! Dar și a veacului secularist, indiferent și cârtitor!