Rândul la Sfânta Parascheva, o şcoală a credinţei şi răbdării

Era pe la mijlocul lui Brumărel, într-o zi ca puţine altele în curgerea toamnelor pe care le-am apucat, în ajunul proslăvirii Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Cerul plumburiu slobozea peste „dulcele târg al Ieşilor“ o ploaie măruntă ca o pulbere. Eu, pe atunci elev la unul dintre liceele ieşene, după ce terminasem orele, mă îndreptam către Catedrala Sfintei Mitropolii, unde aproape zilnic intram, în drum spre şcoală, să mă închin, luând binecuvântare de la Maica Domnului şi de la Sfânta Parascheva. Păşeam îndesat, hotărât să ajung cât de repede; mintea mi se întorcea îndărăt către anii cei nevinovaţi ai prunciei, când tot în preajma hramului Sfintei, mama şi bunica m-au adus să mă închin cinstitelor sale moaşte. Dintr-o lumină palidă a depărtării şi trecutului, desluşeam aceeaşi forfotă, aceleaşi emoţii ale miilor de pelerini grăbiţi fiecare să se apropie de proslăvitul trup al Cuvioasei, să-şi spună păsul. Acum totul părea altfel. Priveam chipurile oamenilor, dar nu mai era ca-n vremea prunciei, căci observam la unii pace şi-o bucurie parcă nepământene, la alţii nelinişte, tristeţe, ba chiar suferinţă. Am început să realizez de ce o numim pe ocrotitoarea Moldovei „mult folositoare“. „Tuturor se face toate“, cum ar spune dumnezeiescul Pavel, ca pe toţi să-i miluiască. Îmi pusesem în gând de demult să mă alătur îndelung-răbdătorilor pelerini la un rând destul de mare, depăşind uneori 2-3 kilometri. Vă mărturisesc că am trăit atunci prima mea experienţă de acest fel. Adesea mă întrebam: cum se scurge timpul cât aştepţi să ajungi în faţa cinstitelor moaşte, poate 10, uneori chiar 20 de ore? Este o probă de credinţă şi răbdare cum arareori poţi vedea. În jurul meu, oameni de toate vârstele: bătrâni ninşi de vreme, buni creştini de vârstă mijlocie, tineri, adolescenţi. Cu toţii înduram ploaia măruntă pe care Cerul o slobozea necontenit. Frigul începu a ne da târcoale după lăsarea întunericului. Unele credincioase ţineau lumânări aprinse în mâini, nu doar pentru a se încălzi, ci îndeosebi să vadă mai bine cuvintele unei rugăciuni citite din cărţuliile ocrotite cu multă grijă, să nu le atingă stropii insistenţi ai ploii. Timpul curgea lin şi parcă Sfânta, din înaltul cerului, ne stătea alături. Cu nădejdea atingerii sfinţitului ei trup, ceasurile se depănau lin, apropiindu-se de cântatul cocoşilor. M-am nimerit între creştini buni, nu prea vorbăreţi. Clipele de îndelungă aşteptare erau presărate din când în când cu pioase cântări bisericeşti. Iarăşi se pogora liniştea, spulberată uneori de câte un „Of!“ apăsat, plin de năduf ori doruri grele. Era începutul povestirii unei întâmplări, unei minuni, căci, spre uimirea mea, constatam că mulţi camarazi de „rând“ şi răbdare nu se aflau la prima experienţă de acest fel. Unii veneau de ani buni, cu nestăvilită dragoste şi necurmată nădejde în mila şi ajutorul Maicii Parascheva. Mare parte dintre ei erau beneficiarii revărsării de milă şi har din partea sărbătoritei. Mărturiseau cu bucurie în glas cât de bine le făcuse Sfânta. Bunăoară, o doamnă brumată de trecerea timpului, cu chipul frumos şi vorbă delicată, povestea: „Sunt medic. Am slujit şi am luptat pentru viaţă peste 40 de ani, făcând naveta la ţară în condiţii uneori vitrege. M-am îmbolnăvit de o boală foarte grea şi, cunoscând limitele medicinei, am alergat la Cuvioasa, căci am auzit de nenumăratele vindecări dăruite credincioşilor. De peste şase ani trăiesc o reală minune. Colegii mei, doctorii, nu mi-au dat mai mult de doi ani, din momentul contactării virusului. Iată-mă-s în al şaselea an de când trec să-i mulţumesc «Doctoriţei» mele că nu m-a lăsat pradă suferinţei şi morţii. Vin mereu aici doar ca să-i arăt recunoştinţă, că în rest ştie Maica de ce medicaţie am nevoie“.

Se aflau numeroşi novici ca mine în lungul şir al pelerinilor. Ascultam cuminţi cele relatate, rugându-ne să devenim şi noi părtaşi ai binecuvântării „mult folositoarei“. După isprăvirea unei astfel de relatări, trăiai un sentiment cu totul extraordinar de încurajare, zicându-ţi: „Şi pe mine mă va ajuta Cuvioasa!“ Rândul înainta greoi. Într-o oră făceam uneori doar câţiva paşi. „Multă, multă răbdare îţi trebuie!“, zise un domn, care se părea că avea experienţa şederii la rândul credinţei de ani buni! Pas cu pas, ceas de ceas, însoţit de Sfânta Parascheva, am trecut vremea nopţii. Mi s-ar fi părut firesc să simt cum oboseala pune stăpânire pe toată fiinţa mea, dar, inexplicabil, realitatea se arăta alta: o putere nevăzută parcă mă susţinea, stare împărtăşită, de altfel, şi de colegii mei de îndelungată răbdare. Se crease între noi un extraordinar simţământ de solidaritate şi sfântă întovărăşire. Nedormit, înfrigurat, dar cu o necurmată bucurie în suflet, m-am apropiat de racla purtătoare a sfintelor moaşte. Era pe la revărsatul zorilor. Cerul se răzbunase şi o lumină veselă se întrezărea după norii întunecoşi, care acum, ca la o poruncă, se strânseseră grămadă, lăsând loc soarelui, ce se pregătea să lumineze o zi binecuvântată. M-am apropiat de racla Preabunei Maici Parascheva şi vă mărturisesc că nu ştiam ce să-i cer. Aveam, cred, 17-18 ani. Nu mă gândeam la ceva important anume. Însă Sfânta Parascheva ştia de ce am nevoie, că doar am simţit-o lângă mine în toate acele 13-14 ore cât am stat la rândul credinţei şi al răbdării.