„Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei“

După multe încercări, se pare că primăvara se-ntoarce acasă. Vânturile ce odinioară oftau prelung pe la ferestre s-au potolit, adiind cu miros de verde crud. Privind în depărtări, vezi cum se cerne umbra ca de răsărit, iar câte o floare de lumină se întinde vie, strălucită, pe covorul moale al pământului săturat de omătul cam samavolnic anul acesta. Pe ici-colo zăreşti câte o pasăre din cele călătoare sosită prea devreme; parcă speriată de singurătate, îşi caută suratele ce au să vie. În apropierea poienii liniştii, Vovidenia, pârâul Slătiorul sare pe trepte cenuşii de pietre şlefuite, împrăştiind lacrimi de fericire că s-a dezrobit din temniţa gheţii, unde până ieri stătuse prizonier. Acum, slobod ca un miel, tremurând de bucurie, se grăbeşte să-şi întâlnească fratele mai mare, Nemţişorul, care poartă din depărtări, de pe valea Icoanei, ape-nvolburate, grăbite să se îmbrăţişeze cu cele ale Ozanei, odată frumos curgătoare, cu unda limpede, ca de cristal. În preajma smeritului schit al lavrei nemţene, lacul lui Daniil, pe malul căruia Sadoveanu poposea spre a călători cu mintea în depărtate veleaturi, se întinde solemn, aşteptând razele soarelui să-i dezmorţească luciul. Codrul din apropiere, bătrân de zile, cu potecile încă umede, se visează potopit de verdeaţă şi flori. Aburii singuratici, împresurându-l în zorii zilei, îi sporesc taina singurătăţii, iar mugurii pe ramuri plâng de fericire, ca într-o tremurare de suflet, născându-se din nou.

În această atmosferă senină, dătătoare de speranţă, sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, răscolit de harnice pluguri, ne pregătim şi noi să înviem din moartea păcatului la viaţa plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paştilor. Am pornit într-o călătorie pe calea virtuţilor, presărată uneori cu ispite înghimpoase, alteori cu popasuri duhovniceşti, aducătoare de pace şi nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumuseţe şi bucurie a fost cel din duminica a treia a Postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne-am închinat Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zilele“, urmând lui Hristos sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El“. În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce“, căci, de-a lungul întregii vieţi, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadenţate de semnul Crucii. „Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui“, spunea un părinte.

Dar chemarea hristică nu se adresează doar monahilor, ci oricui s-a îmbrăcat cu Hristos, primind dumnezeiescul botez. De aceea, pocăinţa din postul ce-l petrecem nu înseamnă pur şi simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăşi Crucea a devenit simbolul făptuirii, al pocăinţei îndeosebi, al participării imperative a creştinului la Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos de care ne apropiem. Cinstirea Sfintei Cruci este aşezată la mijlocul Postului Păresimilor ca să ne întărească pe toţi cu nădejdea biruinţei asupra păcatului. Marele Răstignit a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască, sfărâmându-i încuietorile prin Cruce, îndemnându-ne pe fiecare din noi să-şi zdrobească iadul lăuntric, cuibărit în taina fiinţei noastre, unde germinează şi se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi omul, prin patimi şi păcat, îşi creează o stare similară cu a iadului, fapt adeverit de o cântare bisericească: „mă îngrozesc şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşelile şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă“. Cinstirea Sfântului Lemn în mijlocul postului constituie un îndemn al Sfintei noastre Biserici de a ne asuma Crucea Domnului, de a ne elibera din focul mistuitor al păcatului, căci altminteri nu vom culege roadele jertfei Mântuitorului. Numai ridicând Crucea Lui, prin lepădarea de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou, vom putea trăi o primăvară duhovnicească autentică. Pentru aceasta însă trebuie să ne răstignim duhovniceşte împreună cu Hristos, biruindu-ne păcatele şi eliberându-ne de metehnele sufletului ori ale trupului care ne întunecă inima şi raţiunea, târându-ne în urgia patimilor.

Folosim, cu precădere în post, noţiuni înfricoşătoare: „patimi“, „iad“, „suferinţă“, „lacrimi“. Să înţelegem oare că spiritualitatea ortodoxă este una sumbră, dominată de tristeţe? Sună anapoda, parcă. Iar dacă nu-i aşa, atunci la ce folosesc toate acestea?

Răspunsul îl găsim iarăşi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, precum şi în cărţile de cult: pocăinţa reprezintă asumarea de bunăvoie a Crucii şi răstignirea duhovnicească, împlinindu-se în învierea, înnoirea şi îndumnezeirea noastră. Aşadar, Ortodoxia nu este doar căinţă, jale, lacrimi, ci şi Înviere. O Înviere ca rod al răstignirii duhovniceşti. Deci pocăinţa în Ortodoxie anticipează învierea, bucuria. O cântare a Sfântului şi Marelui Post zice aşa: „Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată întinăciunea“. Vasăzică, noi ortodocşii nu despărţim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară ce există între taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm acum, la mijloc de post, cu nădejdea împărtăşirii din lumina şi bucuria pascală: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.