Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Raţionalismul - un păcat

Raţionalismul - un păcat

Un articol de: Monica Patriche - 26 Ian, 2010

Arhimandritul Atanasie Anastasiou, stareţul Sfintei Mănăstiri a Marii Meteore, numără, într-un îndreptar de spovedanie publicat de Editura Sophia, printre alte păcate, şi raţionalismul. Definit ca o „exagerată încredere în gândirea logică şi în judecata noastră“, raţionalismul „nu este o concepţie filosofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este, în esenţă, ateism cu aparenţă de creştinism. Este un păcat care contravine primei porunci a credinţei, a dragostei şi a nădejdii în Dumnezeu. Este acea atitudine din viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte“.

Cunoaşterea ştiinţifică şi tehnică îi dă omului sentimentul puterii. În situaţii limită, când i se vădeşte vulnerabilitatea, omul se pierde... Există o cale de cunoaştere mai înaltă, afirmă Ortodoxia, dar ea este a celor smeriţi şi curaţi cu inima.

Renunţarea la a recunoaşte limitele cunoaşterii umane poate duce, până la urmă, la negarea lui Dumnezeu. În lucrarea „Hidegger şi Areopagitul“, Christos Yannaras demonstrează că afirmarea morţii lui Dumnezeu în spaţiul cultural apusean este rezultatul raţionalismului practicat timp de un mileniu.

Înţelesul morţii lui Dumnezeu este următorul: omul Îl caută pe Dumnezeu, dar nu ca pe o persoană prezentă, ci ca pe o noţiune abstractă. Neputând ieşi din schemele intelectuale ale metafizicii apusene, oamenii nu-L mai simt pe Dumnezeu ca pe o prezenţă. Descoperirea, mai bine zis simţirea absenţei Lui, duce la afirmarea morţii Sale. Heidegger, citat de Christos Yannaras, explică foarte clar: „Acestui Dumnezeu (al intelectualismului şi al utilitarismului) omul nu poate nici să i se roage, nici să îi aducă jertfe. Înaintea Cauzei care-şi este sieşi cauză, omul nu cade în genunchi de teamă, nici nu poate să-i înalţe imnuri de slavă ca unui Dumnezeu adevărat. De aceea şi este, poate, mai aproape de Dumnezeul dumnezeiesc acea cugetare atee care-l contestă pe Dumnezeul fisolofiei, pe Dumnezeul care-şi este doar proprie cauză“.

Este tema ispitei abordării experienţei bisericeşti cu mijloace raţionale, temă tratată simplu de părintele stareţ de la Sfânta Mănăstire a Marii Meteore.

Este interesantă optica lui Heidegger asupra „morţii lui Dumnezeu“. Voi cita din cartea a treia a „Ştiinţei voioase“ a lui Nietzsche, în care un nebun rosteşte aceste cuvinte: „Unde-i Dumnezeu? - strigă iar - să vă spun eu! Noi L-am ucis, noi, voi şi cu mine! Noi toţi suntem ucigaşii Lui! Cum de-am făcut-o? Cum de-am cutezat să sorbim toată apa mării? Cine ne-a pus în mână buretele cu care să ştergem din zona cerului orizontul? Ce-am făcut, când am dezlegat pământul de soarele lui? Unde o să se ducă acum pământul? Unde ne ducem noi? Dincolo de toţi sorii? Nu vedeţi că ne împiedicăm şi cădem la tot pasul? ş…ţ Dumnezeu a murit! Şi mort o să rămână! Noi L-am ucis! Găsi-vom, oare, mângâiere noi, ucigaşii ucigaşilor? Am sfârtecat cu cuţitele noastre tot ce avea până astăzi lumea mai sfânt şi mai înalt“.

Heidegger nu vede în acest strigăt o blasfemie, aşa cum ar fi văzut bisericile creştine, ci vede o afirmare a unei situaţii existente, situaţie cauzată tocmai de folosirea excesivă a raţiunii, în special de biserică. În acest sens, concepţia despre Dumnezeu afirmată de Nietsche ar fi mai aproape de sensul divinităţii şi are, consideră Heidegger, capacitatea de a apăra dumnezeirea.

Moartea lui Dumnezeu înseamnă transformarea Lui de omul prea raţional într-o idee, într-o noţiune abstractă, nemairecunoscându-I-Se implicarea în istorie, prin grijă şi prin acordarea unui sens al existenţei.

Folosind logica, Descartes a demonstrat existenţa lui Dumnezeu şi Nietsche consideră că prin aceasta I-a contestat de fapt prezenţa reală. Christos Yannaras reface traseul prin care s-a impus raţionalismul în Apus, studiază cauzele şi consecinţele concepţiei despre moartea lui Dumnezeu. În vederea unui dialog cu nihilismul european contemporan, se întoarce spre teologii Bisericii Răsăritului, în scrierile cărora găseşte apofatismul ca metodă de cunoaştere, refuzul formalizării raţionale a realităţii lui Dumnezeu.