Redescoperind istoria Bucovinei

Noua carte a lui Adrian Lesenciuc: „Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată”, apărută la Editura Basilica, aduce în atenția cititorului figura unui preot care s-a identificat cu idealurile pașoptiste pe care le-a trăit intens și activ. Adrian Lesenciuc ne prezintă viața și activitatea părintelui Iraclie Porumbescu (Golembiovschi), tatăl lui Ciprian Porumbescu, care face parte din panoplia unor astfel de modele atât de necesare azi în efortul de recuperare atât patrimonială, cât și spirituală a unui model evanghelic. Părintele Iraclie este unul dintre pașoptiștii pe nedrept uitați din rândul marilor bărbați. Poate doar tinerețea sa și faptul că a fost legat de mișcarea Hurmuzăcheștilor din Bucovina l-au făcut să nu fie atât de cunoscut precum ceilalți.

Adrian Lesenciuc ne propune un demers monografic cu in­tenția de a face lumină nu doar în jurul perso­nalității lui Ciprian Porumbescu, ci și de a restaura imaginea luminată a tatălui său: „Un Iov încărcat de zile”, născut din nou după moartea fiului Ciprian ca să facă ştiută lumii întregi opera muzicală a fiului său, lăsându-și deoparte propriile contribuții ­literare.

Romanul aceluiaşi autor, „Balada”, ne pregătește pentru cartea de față, prezentându-ne o biografie romanțată a lui Ciprian Porumbescu și a baladei sale, în genul romanelor biografice ale lui Ștefan Zweig, plină de fru­musețea unui timp care făurea o țară.

Dacă acceptăm ideea că istoria este cadrul divin în care omul își manifestă conștient libertatea căutării lui Dumnezeu, avem în părintele Iraclie condiția ontologică a omului în lume: de a fi în istorie mai ales când știi că ești trecător. E o condiție a pre­zenței. „Lepădarea de sine” a părintelui Iraclie are un sens profund ce ține de calitatea fundamentală de trimis/mesager care își dizolvă individualitatea în chiar misiunea care îl copleșește și orientează în recuperarea ­operei muzicale a lui Ciprian. Talentul fiului se desfășoară ­într-un „interval hegelian”, între „deja” și „nu încă”. Ciprian se deschide și preia ținta care îi aparține deopotrivă și părintelui. Acum copilul este „căutătorul găsit” pe care Providența l-a pus în situația de a-și descoperi propria vocație.

Autorul ne invită la un tur de forță prin bio-bibliografia părintelui, punându-ne în gardă că ne aflăm în fața unui personaj complex a cărui calitate nu se oprește la cea de tată al lui Ciprian Porumbescu. Opera lui scrisă a fost parte a unui efort colectiv de a aduce o nouă „energie creatoare” în acord cu propria morfologie spirituală pașoptistă.

Autorul încearcă să distrugă unele mituri legate de originea lui Ciprian Porumbescu dintr-un tată ucrainean și o mamă româncă sau cele legate de faptul că l-a avut ca prim profesor pe lăutarul Grigore Vindireu și nu pe Carol Miculi. De fapt, despre conștiința românească a tatălui său vorbește părintele Iraclie în „Amintirile” sale. Părintele a putut să înțeleagă continuitatea românească pentru că s-a format în proximitatea Mănăstirii ­Putna, prin grija egumenului Ghenadie.

Era normal ca și cercetarea să se oprească asupra părinților Atanasie și Varvara, având drept material de studiu propriile cercetări ale părintelui Iraclie, care căuta mereu să deosebească realitatea de mit și în ce privește propria familie. Parcurgând aceste pagini, începi să înțelegi cum din sângele unui polonez dus mai departe prin bunicul și tatăl său botezați la Ortodoxie la Sucevița și din cel al mamei, din familia haiducului spânzurat de habsburgi (Darie), părintele a moștenit dorința luptei pentru idealurile naționale, dar și distincția unui caracter nobil. Numai un caracter profund ancorat în credință l-a putut ajuta să depășească multitudinea greutăților pe care le-a întâmpinat: fie că vorbim de cele profesionale, prin mutarea în mai multe parohii, fie prin cele familiale, care au produs multă durere prin moartea copiilor și a soției. Nu întâmplător scriam la început despre asemănarea cu Iov.

„Anii de carte” ai părintelui ar putea fi o mostră pentru tinerii de azi în ce privește tenacitatea de a avea parte de învă­țătură, în condițiile unei situații materiale precare.

Capitolele care constituie miezul lucrării sunt legate sugestiv de revoluțiile părintelui Iraclie pe care autorul le împarte în trei direcții de analiză: prima - Revoluția de la 1848, în care tânărul Iraclie se află în centrul cultural al conștiinței românești din Cernăuți, participând activ la mișcarea Hurmuzăcheștilor și ca secretar de redacție al noii gazete românești „Bucovina”.

A doua direcție este tributară revoluției prin scris a părintelui care promovează idealurile revoluției prin cele două căi pe care le cunoștea mai bine: prin propria literatură care însumează versuri și proză, fie că vorbim de memorii sau poezii, și prin acțiunile sale politice și culturale ce susțineau introducerea limbii române cu grafie latină în școală și biserică. Este destul să amintim aici oda: „Cătră Zimbrul ­Moldovei după pătimirile ei din Martie 1848” , care rezumă temele majore ale programului revolu­ționar al bucovinenilor.

Oda tânărului Iraclie nu este cu nimic mai prejos decât poezia patriotică pașoptistă pe care mai târziu Titu Maiorescu avea să o încadreze în „poezia de vibrație”.

Adrian Lesenciuc aduce în discuție două aspecte importante privitoare la „literatura” părintelui: o percepție aproape generală a lipsei de valoare a poeziei lui alimentată de Iraclie însuși și o necunoaștere, de fapt, a dimensiunilor acesteia. Poate o parcurgere a proiectului poetic al părintelui în contextul poeziei pașoptiste ar elucida cu adevărat importanța contribuției sale.

A treia revoluție a lui Iraclie se oprește la perioada studenției părintelui, care a coincis cu Revoluția de la 1848 și cu evenimentele din martie 1848, când clerul bucovinean era prezent la Marea adunare națională de la Cernăuți, cerând înființarea unei Mitropolii a tuturor românilor din Austria. Problemele cu care se confrunta Biserica erau ace­leași: despotismul episcopului, simonia și traficul de funcții eclesiastice. Tânărul Iraclie se evi­dențiază prin spiritul său intransigent și românesc în timpul revoltei studenților de la teologie care a debutat în 23 decembrie 1848. Era deja cunoscut ca secretar de redacție al „Bucovinei” și prin luările de poziție în fața abuzurilor Episcopului Hacman față de preoțimea română. ­Prietenia pe care o va lega cu Gheorghe Bariț îi va deschide oportunitatea de a publica primele texte în „Gazeta de Transilvania” de la Brașov, primul ziar politic românesc în care se militează pentru panromânism și trecerea la scrierea cu caractere latine. Una din realizările importante a fost introducerea limbii române în învățământul bucovinean. Stă mărturie pentru aceste succese și corespondența dintre Iraclie și Gheorghe Bariț publicată în „Gazeta de Transilvania”. Urmează „surghiunul” pentru tânărul preot, dar și „menținerea poziției” față de propriul crez, în ciuda tuturor șica­nelor episcopale. Sunt pagini de rară acrivie pentru scoaterea la lumină a documentelor/mărturiilor care atestă „apostolatul social” pe care și l-a asumat tânărul preot din prima parohie, Șipote, și până la ultima din Frătăuții Noi. În ciuda problemelor familiale și parohiale, își găsește timp să țină legătura cu „Gazeta de Transilvania” și cu românii din țară prin articolele pe care le trimitea constant. Așa putem afla despre evenimentele de la Putna din 1856, când sunt deshumate rămășițele pămân­tești ale domnitorului Ștefan cel Mare, despre care publică texte sub formă de foileton în „Gazeta de Transilvania” (numerele 96/6 decembrie și 97/10 decembrie), când apare pentru prima dată ideea unei „comemorări solemne demne de faptele eroului”. Părintele Iraclie fusese desemnat secretar în comisia care s-a ocupat de deshumarea domnitorului. Această idee dispare destul de repede în 1857, după moartea lui Doxache Hurmuzache, cel care orchestrase întreaga mișcare cernăuțeană de emancipare românească, dar va învia nu după mulți ani în 1871, când fiul părintelui, Ciprian, va cânta „Balada - Daciei întregi”. Ultimele capitole ne prezintă „împlinirea tatălui prin reușita fiului”, care i-au împlinit vocația preoțească.

Adrian Lesenciuc ne pune în fața unui document viu al cărui răsad a rodit în romanul „Balada”. Noua carte a lui Adrian ­Lesenciuc este o astfel de invitație și nu a făcut-o oricum: și-a în­suflețit gândul scriindu-ni-l pe suflete.