Reîntoarcerea în Evul Mediu

Încă din perioada primară a Bisericii şi până târziu în istoria creştinismului, în relaţia omului cu Dumnezeu, s-a scos mereu în evidenţă măreţia şi demnitatea omului, constând în faptul că se află deasupra întregii făpturi. Până la un moment dat, când anumiţi oameni au început să creadă că s-ar putea exprima şi comporta cu adevărat liber doar în condiţiile în care s-ar detaşa mai întâi de Biserică, iar apoi, de Dumnezeu. Căpătând, la început, aspectul unei reîntoarceri la păgânismul antic, în perioada Renaşterii, această mişcare de ruptură s-a accentuat şi s-a extins pe parcursul secolelor XVIII-XIX, pentru ca, după multe etape şi vicisitudini, să cunoască formele cele mai virulente ale ateismului modern. E vorba de un pretins „umanism absolut“, singurul veritabil, pentru care umanismul creştin nu are aproape nici o semnificaţie.

„Acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici om“

Într-o maximă care ne aminteşte foarte mult de legea celor trei stadii din pozitivismul lui Auguste Comte, filosoful german Ludwig Feuerbach scria: „Dumnezeu a fost primul meu gând, raţiunea, cel de-al doilea, iar omul, cel de-al treilea şi ultimul“. Esenţa omului, continuă el, este fiinţa supremă; dacă divinitatea naturii se află la baza tuturor religiilor, inclusiv a creştinismului, divinitatea omului este scopul final. Momentul în care „omul va înţelege că singurul Dumnezeu al omului este chiar omul va reprezenta cotitura istoriei“. De altfel, în lucrarea sa Das Wesen des Christentums („Esenţa creştinismului“, 1841), Feuerbach nu încearcă altceva decât să descopere omului esenţa lui, pentru a-i reda credinţa în sine însuşi. Dar, pentru a atinge acest scop, credea că ar fi necesar să-L elimine pe Dumnezeu din conştiinţa creştină.

Karl Marx a mers, într-o bună măsură, pe linia mentorului său, care a fost Feuerbach. Şi în viziunea sa, „omul face religia, nu religia face omul“, religia fiind „suspinul creaturii copleşite de nefericire, sufletul unei lumi fără inimă, după cum tot ea este spiritul unei epoci fără spirit. Este opiu pentru popor“. La fel de înverşunat împotriva religiei, în general, şi a creştinismului, în special, s-a arătat filosoful german nihilist Friedrich Nietzsche. Aversiunea sa faţă de Dumnezeu nu datează doar de la sfârşitul carierei sale. Ea s-a manifestat, încă de la început, ca un sentiment absolut spontan şi instinctiv, după cum însuşi filosoful mărturiseşte în lucrarea sa, Ecce homo: „Nu cunosc defel ateismul ca rezultat şi mai degrabă ca un eveniment: el rezultă la mine din instinct“.

Între altele, Nietzsche şi-a legat numele în special de mult discutatul concept despre „moartea lui Dumnezeu“. E neîndoielnic faptul că, atunci când vorbeşte despre aceasta, filosoful îşi aminteşte de strigătul de groază ce simbolizează sfârşitul păgânismului antic: „Marele Pan a murit! Marele Pan a murit!“. Sau, cel puţin, avea în minte cuvintele scriitorului Heinrich Heine, pe care-l admira foarte mult: „Nu auziţi clopoţelul? În genunchi! Sfintele Taine sunt duse unui Dumnezeu care moare“. Oricum, dincolo de situaţia acestor predecesori ai săi, sensul pe care Nietzsche îl dă expresiei „moartea lui Dumnezeu“ este unul nou. Aşa cum subliniază Henri de Lubac, în minunata sa lucrare Drama umanismului ateu, apărută şi în traducere românească (2007), în gura lui Nietzsche, această expresie nu e doar o constatare, nu e nici o lamentaţie, nici un sarcasm, ci, în primul rând, o opţiune. „Cel care decide acum împotriva creştinismului este gustul nostru, şi nu argumentul nostru“, spune filosoful. E vorba de un act tot atât de brutal ca cel al unui „ucigaş„, pentru că „moartea lui Dumnezeu… e vrută de el“ realmente. Dacă Dumnezeu a murit, adaugă el, aceasta înseamnă că, într-adevăr, „noi L-am ucis“, „noi toţi suntem ucigaşii Lui!“

Convingerea lui Feuerbach şi a lui Marx, ca şi aceea a lui Compte şi Nietzsche, era că va dispărea pentru totdeauna credinţa în Dumnezeu. Ateismul lor se credea şi se voia definitiv, având, gândeau ei, asupra vechilor ateisme avantajul de a înlătura până şi problema care făcuse ca Dumnezeu să Se nască în conştiinţă. Şi totuşi, aşa cum se întâmplă de multe ori în istorie, după o lovitură, poate să apară replica, şi anume o contralovitură. După „moartea lui Dumnezeu“, arată filosoful rus Nicolai Berdiaev, a urmat ceea ce el numeşte „autodistrugerea umanismului ateu“. Încercând un diagnostic mai exact decât cel al lui Nietzsche, Berdiaev subliniază că „acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici om“.

„Viitorul este al lui Dumnezeu“

Finalmente, umanismul ateu nu putea ajunge decât la un eşec, la faliment, spune Henri de Lubac. Omul nu este el însuşi decât în relaţie cu Dumnezeu, decât dacă chipul îi este luminat de Dumnezeu. Divinitatea se reflectă în „lut“ precum imaginea în oglindă; dacă dispare sursa, izvorul, dispare şi chipul de pe oglindă. Dietrich von Hildebrand afirmă că e suficient să distrugi raportul cu veşnicia în tot ceea ce se petrece în lumea noastră sublunară, „pentru a distruge, în acelaşi timp, toată profunzimea şi tot conţinutul real al acestei lumi“. Iar Gustave Thibon spune că Dumnezeu nu este pentru om doar o normă ce i se impune şi care, dirijându-l, îl îndreaptă: El este Absolutul care-l întemeiază, Cel Veşnic care îi oferă singurul climat în care respiră, El este, într-un anumit sens, cea de-a treia dimensiune în care omul îşi găseşte profunzimea şi temeiul.

Acelaşi Berdiaev caracteriza epoca noastră ca pe un „sfârşit al Renaşterii“ şi ca pe o întoarcere la un fel de „Ev Mediu“. Întrebarea care se pune este ce fel de Ev Mediu. Aceasta întrucât, în istoria Evului Mediu, a existat o mare dispută între Biserică şi popoarele „barbare“, în încercarea Bisericii de a le converti la creştinism. Prin urmare, ne vom întoarce astăzi la o nouă „barbarie“, spune Henri de Lubac, de această dată modernă, mult mai atroce, respectiv inumană, sau vom încerca să-L redescoperim, desigur, în condiţii diferite, pe Dumnezeul pe care aceeaşi Biserică ni-L propune mereu, pe Dumnezeul Cel viu, Care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Ateismul nu a supravieţuit decât un timp, spunea altcineva, fiindcă „omul nu poate trăi fără Dumnezeu“, nu poate opri elanul nestăvilit al sufletului creat după chipul lui Dumnezeu. Sau, aşa cum îi clama Victor Hugo, într-o apostrofă celebră, lui Napoleon, care se arăta îmbătat de visurile sale de viitor: „Sire, viitorul este al lui Dumnezeu!“.