Religie şi cultură în evul secularizării

O zicală des auzită prin secolul al XIX-lea spunea, fără vreun temei, că „cine are ştiinţă şi cultură, are şi religie“. Nimic mai fals. La fel ca înţelegerea ştiinţei moderne, şi înţelegerea culturii din secolul al XIX-lea a purces mai întâi din aprecieri religioase, ajungând însă, tocmai prin aceasta, la secularizarea care a făcut, până la urmă, uitată propria-i origine religioasă. Pentru teoriile care căutau să aducă argumente pentru a explica această evoluţie şi care ridicau „reducţionismul“ la rangul de program, nu mai conta problema dacă interpretarea religioasă a culturii ar fi justificată, ci doar problema de unde venea rezistenţa pe care o opuneau unii participanţi la viaţa culturală încercării de a declara religia o chestiune privată, fără caracter obligatoriu.

Iluzia culturii, ca aparenţă a lui Dumnezeu

„Conflictul cultural“ de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost ultima confruntare dintre „protestantismul cultural“ şi catolicismul reînnoit de moştenirea romantismului. O anume formă de autonomie revigorată, sub influenţa romantismului, a religiei faţă de cultură i-a luat prin surprindere pe cei care speraseră într-o autoanulare a religiei. Lucrarea lui Ludwig Feuerbach, „Das Wesen des Christentums“ („Fiinţa creştinismului“, 1841) este prima încercare de a explica de ce religia n-a intrat încă în agonie, iar articolul din 1927 al lui Sigmund Freud, cu titlul foarte ironic „Die Zukunft einer Illusion“ („Viitorul unei iluzii“), reia, în condiţiile modificate de la începutul secolului al XX-lea, această tentativă.

Prin urmare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, romantismul a fost acela care s-a constituit într-o reală sursă de energie pentru înnoirea religioasă. Dar, ca alternativă la cultura devenită, între timp, seculară, n-a fost recunoscut decât în cadru restrâns. Faptul amintit că, spre sfârşitul secolului, catolicismul a ieşit învingător din „conflictul cultural“ şi l-a putut constrânge chiar pe Bismarck la o schimbare de direcţie este un argument că, nu în ultimul rând, sub influenţa romantismului, religiozitatea şi orientarea Bisericii se vor fi impus pe scară largă. Iar asta a permis Bisericii catolice să apere cu succes autonomia religiei în cadrul unei culturi seculare, ca şi autonomia Bisericii într-un mediu politic care-i era ostil. E vorba însă de o autonomie aflată mai tot timpul „sub asediu“.

Această situaţie avea să se schimbe abia când, odată cu Primul Război Mondial, încrederea în programul cultural s-a risipit şi, tocmai de aceea, religia a căpătat, în mintea, multora o nouă orientare. Practic, Primul Război Mondial a spulberat credinţa că istoria este „drumul spiritului universal de-a lungul timpului“, iar cultura, aparenţa, devenită seculară, a lui Dumnezeu. Întrebarea pentru ce au trebuit să moară atâtea milioane de oameni rămânea, în mod dureros, fără nici un răspuns. În această situaţie, religia era mandatată să-şi îndeplinească vechea ei menire, adică să explice experienţele suferinţei, vinovăţiei şi morţii, şi, din perspectiva acestor experienţe, să redea oamenilor speranţa şi bucuria de a trăi, să „readucă lumea acasă“ din înstrăinarea de Dumnezeu, s-o facă să revină la relaţia iniţială cu Dumnezeu, statornicită prin creaţie. Şi, într-adevăr, o perioadă de timp s-a resimţit acest spirit, însă nu prea îndelungată şi, mai ales, nu peste tot.

Efectul de bumerang al „detronării“ lui Dumnezeu

Statul „muncitoresc-ţărănesc“ înălţat pe ruinele Imperiului Ţarist fusese gândit ca locţiitor al unei societăţi mondiale, dincolo de religie şi stat. Umanismul plat din Occident, care a reuşit să descreştineze masiv această parte a lumii, şi-a găsit echivalentul, după cel de-al Doilea Război Mondial, în ceea ce a reuşit, în Europa Centrală şi de Est, comunismul şi ideologia materialistă. Efectul „detronării“ lui Dumnezeu şi al „întronării“ raţiunii în locul Acestuia a fost unul de bumerang: renunţând la propriile valori, omul modern simte nevoia unui înlocuitor pentru ele, indiferent de unde ar veni acesta.

Aşa se explică faptul că mulţi dintre contemporanii noştri aşteaptă în această situaţie, atât din punct de vedere religios, cât şi cultural, o ieşire din criză pornind mai degrabă de la reprezentările indiene despre reîncarnare, de la tehnicile de meditaţie din Orientul îndepărtat, ba chiar de la reactualizarea unor mitologii şi ritualuri arhaice ale Pământului-Mamă, decât de la tradiţia creştină şi reflecţia filosofică.

Există, însă, mari îndoieli privind modul în care asemenea „oferte“ ar putea determina, dincolo de grupurile mărunte, relaţia dintre religie şi cultură în societatea europeană. În primul rând, e de presupus că până şi acele persoane şi grupuri care îşi găsesc un suport în religiile arhaice sau în acelea ale Orientului îndepărtat nu pot evita, în cele din urmă, contactul cu cultura seculară. Pe de altă parte, de asemenea, trebuie presupus că toate aceste noi „oferte“ vor avea nevoie să facă faţă, la rândul lor, confruntării cu cultura seculară a Europei occidentale şi a Americii de Nord, în condiţii mai nefavorabile decât europenii înşişi. Aceasta pentru că ele fac cunoştinţă cu această cultură doar în ce priveşte rezultatele ei, în primul rând cu rezultatele eforturilor tehnico-ştiinţifice şi cu anumite forme de viaţă euro-americane, în vreme ce rădăcinile religioase ale procesului de secularizare rămân străine atât pentru ei, cât şi pentru cultura lor.