Roade dumnezeieşti

Este început de toamnă. Culegem roade, numărăm "bobocii" înfăptuirilor noastre de peste an, ne bucurăm duhovniceşte de sărbătorile lunii septembrie între care şi Înălţarea Sfintei Cruci. Cunoscând prea bine semnificaţiile istorice ale praznicului închinat Cinstitului lemn, m-am întrebat dacă este oare chiar întâmplare ca toamna să proslăvim Semnul prin care Dumnezeu-Omul a biruit moartea, oferindu-ne unica şansă de a culege roadele jertfei Sale şi a ne câştiga un colţişor de Rai? Sigur, nu este întâmplare; este purtarea de grijă a Preamilostivului Tată Ceresc. Este, dacă vreţi, o nouă şansă ce ni se oferă ca să nu uităm, chiar şi atunci când grijile materiale ne copleşesc, de scopul sublim şi ultim al vieţii noastre biruite de multe ori de coruptibilitate şi vanitate. Aşadar, dacă tot vorbim de roade, de hambare, haideţi să ne supunem unui succint examen interior şi să ne răspundem la întrebarea: culegem noi deplin roadele dumnezeieştii jertfe pe Cruce a Mântuitorului Hristos sau ne asumăm noi pe deplin Crucea lui Iisus?

Viaţa creştinului rezidă înainte de toate din "a-şi lua crucea sa în toate zilele" şi a urma lui Hristos sau chiar de a urca pe Crucea lui Iisus, "de a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El". În general, călugării sunt numiţi purtători de cruce, căci toată viaţa lor, toate faptele, gândurile şi frământările lor sunt cadenţate de semnul Crucii. Dar chemarea hristică nu se adresează doar monahilor, ci tuturor celor care s-au îmbrăcat cu Hristos, primind dumnezeiescul botez. De aceea, pocăinţa nu este pur şi simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăşi Crucea a devenit simbolul făptuirii, al pocăinţei mai ales şi al participă-rii imperative a creştinului la Patima lui Hristos. Hristos însă, în Patima Sa, a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască. Este adevărat că încuietorile iadului au fost zdrobite pentru cei din Adam, dar prin Cruce trebuie ca fiecare din noi să-şi zdrobească pornirile pătimaşe înlăuntrul voinţei sale, unde germinează şi se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi omul îşi creează o stare similară cu a iadului, prin patimi şi păcat. Spune o cântare bisericească aşa: "Mă îngrozesc şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşelile şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă".

În modul cel mai profund, pogorârea la iadul patimilor şi ridicarea de acolo, prin pocăinţă, la Raiul virtuţilor, au fost ilustrate de către Sfântul Siluan Athonitul, care a primit de la Domnul Hristos porunca de a "ţine neîncetat mintea în iad şi de a nu deznădăjdui". Acesta a fost un mesaj adresat prin el de către Hristos umanităţii contemporane dominate de un sentiment crescând de disperare în faţa absurdităţii generale a existenţei, umanitate care a pierdut învăţătura Părinţilor legată de pocăinţă, asumarea Crucii şi eliberarea din iadul patimilor. Aşadar, putem să culegem roadele jertfei lui Hristos, Mântuitorul nostru, în măsura în care ne vom asuma Crucea Lui prin lepădare de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou. Totodată, ne învaţă părinţii filocalici să pătimim şi să ne răstignim duhovniceşte împreună cu Hristos pentru a birui toate păcatele, dar să şi pogorâm la iad, împreună cu Mântuitorul nostru, pentru a ne elibera de metehnele sufletului şi trupului, care ne întunecă inima şi raţiunea, târându-ne în iadul patimilor.

Ne punem firesc însă întrebarea dacă pocăinţa sau răstignirea duhovnicească este un scop în sine sau dacă spiritualitatea Ortodoxă este una sumbră, dominată de lacrimi şi plâns, de căinţă şi întristare? Şi la ce folosesc toate acestea? Răspunsul îl găsim tot în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, precum şi în cărţile noastre de cult, care spun că pocăinţa este asumarea de bunăvoie a Crucii şi răstignirea noastră duhovnicească, care vor rodi în învierea, înnoirea şi îndumnezeirea noastră. Aşadar, Ortodoxia nu este doar pocăinţă, jale, lacrimi, ci şi Înviere. Este o Înviere ca rod final al răstignirii duhovniceşti. Deci pocăinţa în Ortodoxie anticipează învierea, bucuria. O cântare a Sfântului şi Marelui Post zice aşa: "Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată întinăciunea şi Dătătorului de lumină cântând să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni".

Se spune adesea că Ortodoxia ar accentua, în spiritualitatea ei liturgică, Învierea, în timp ce creştinismul Occidental accentuează Crucea. Adevărul este însă că spiritualitatea noastră ortodoxă nu separă Crucea de Înviere, ci stăruieşte pe sudura interioară ce există între taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, iar bucuria Învierii nu este despărţită de amintirea jertfei Crucii.

Aşadar, Crucea, tradusă ca răstignire a propriilor noastre patimi, nu este o opţiune, ci o necesitate a vieţii noastre, însă este şi darul Mântuitorului Hristos, făcut nouă, pe care trebuie să-l cultivăm pentru a gusta încă din această lume din lumina şi bucuria Împărăţiei cerurilor dăruită nouă prin Cruce şi Învierea lui Iisus, Domnul nostru.