Rostul mântuitor al suferinţei

Nu există om care în viaţa aceasta trecătoare să aibă parte, de la naştere şi până la moarte, doar de bucurii, după cum nu există nici semeni de-ai noştri care, de când au venit în lumea aceasta trecătoare şi până la plecarea din ea, mai devreme sau mai târziu, să nu fi gustat din cupa aceasta amară a suferinţelor.

Experienţa vieţii duhovniceşti creştine demonstrează faptul că drumul spre desăvârşire trece, inevitabil, prin proba încercărilor, a ispitelor şi necazurilor, a supărărilor şi pătimirilor "fără de voie", cum le numesc Sfinţii Părinţi. Mântuitorul Însuşi ne-a spus: "În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea". Cine vrea să se mântuiască trebuie să păşească pe calea "cea strâmtă şi cu chinuri", a asprelor nevoinţe. Cuviosul Paisie Aghioritul spunea foarte frumos că acela care vrea să meargă în Raiul cel dulce trebuie să aibă în mână paşaportul încercărilor. Sau, am putea spune noi, paşaportul spre Rai are neapărată nevoie de viza încercărilor.

În faţa suferinţei, omul îşi conştientizează slăbiciunea şi vulnerabilitatea sa, slăbiciunile şi neputinţele şi, adesea, în minte îi răsar întrebări de genul: "De ce mi se întâmplă toate aceste lucruri chiar mie?"; "De ce chiar acum, când voiam să mă bucur din plin de viaţă?"; "De ce chiar în felul sau gravitatea aceasta?"

La astfel de întrebări existenţiale, spiritualitatea ortodoxă îi răspunde omului contemporan, aflat într-o cursă nebună de căutare a plăcerii şi de fugă din calea oricărei forme de suferinţă şi durere, că adevăratele şi ultimele cauze ale tuturor relelor şi imperfecţiunilor, ale neputinţelor şi suferinţelor din viaţa sa le constituie: păcatul strămoşesc şi cele personale, neorânduiala vieţii şi neascultarea. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne răspunde la această frământare, spunându-ne că "fiecare dintre noi îşi alege pedepsele atunci când săvârşeşte păcatul cu voie". Am tâlcui noi, fiecare îşi alege bolile, durerile şi suferinţele în mod absolut liber şi personal. Nu Dumnezeu este Cel care pedepseşte păcatul şi răutatea, ci noi atragem osânda, astfel încât la păcate mici trebuie să ne aşteptăm la dureri proporţionale; la păcate multe şi grele, trebuie să ne aşteptăm la suferinţe înspăimântătoare.

Însă nu doar pentru cei păcătoşi, ci şi pentru cei sporiţi sufleteşte suferinţele sunt o probă aspră, prin care sunt verificate dragostea faţă de Dumnezeu şi grija faţă de suflet şi de viaţa lui cea veşnică. Pentru acest motiv, Sfântul Isaac Sirul consideră că nevoinţele sunt "neapărat trebuitoare oamenilor, indiferent de treapta lor" şi că "acela care fuge de încercări fuge de fapt de virtute". La aceştia, spune acelaşi Sfânt Isaac Sirul, "necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile".

Suferinţa şi boala trupească sunt socotite de către Sfinţii Părinţi a fi "toiagul Judecătorului", o formă de "certare pedagogică din partea lui Dumnezeu", spre îndreptarea noastră, o a doua formă de asceză, datorată tocmai lipsei celei dintâi, adică, dacă nu ne-am ostenit atunci când am fi putut, la tinereţe şi în stare de sănătate, la îndemnul Bisericii şi al duhovnicului, ne vom osteni cu siguranţă la maturitate şi bătrâneţe.

Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că "răbdarea relelor şi smerenia eliberează omul de orice păcat", sau în cugetarea Sfântului Ioan Gură de Aur: "Prin răbdarea necazurilor, răul este pedepsit, iar păcatele ispăşite". Prin răbdarea lor cu credinţă, smerenie şi nădejde în mângâierea dumnezeiască, omului i se iartă oceane de păcate. Nu aş vrea să spun lucruri grele, grave, dar eu cred că şi bolile incurabile, precum este şi cancerul, în care ştiinţa medicală îşi vădeşte neputinţa, sunt o formă de pocăinţă pentru păcate. Mare parte a vieţii, omul trăieşte departe de Dumnezeu, după voia şi după placul lui, iar modul în care înţelege să o facă este de multe ori greşit, păcătos. La tinereţe şi atunci când omul este sănătos, aceste adevăruri de credinţă îi par a fi exagerate, perimate şi de cele mai multe ori le ignoră. Or, o astfel de boală este o şansă ca, prin purtarea ei cu răbdare şi nădejde în răsplata veşnică a Părintelui Ceresc, omul să se elibereze de aceste fărădelegi, pentru a putea merge "dincolo" cu sufletul curat şi împăcat, luându-şi ca răsplată fericirea veşnică. În stările terminale, în ecuaţia vieţii şi a veşniciei rămân doar aceştia doi: Dumnezeu şi omul suferind. Atunci, omul fie îşi pune deplin încrederea în mila lui Dumnezeu şi, chiar dacă nu se vindecă trupeşte în chip miraculos, pentru răbdarea şi credinţa sa, îşi salvează elementul cel mai important al constituţiei sale - sufletul; fie, pentru neacceptarea, revolta şi cârtirea sa, îşi ratează şi această ultimă şansă de fericire veşnică, Dumnezeu nefăcând altceva decât să constate "cerbicia" sau îndărătnicia lui şi, ca efect, osânda la durerea cea veşnică.

Ceea ce trebuie să facă omul în aceste suferinţe, precum spun Părinţii cei îmbunătăţiţi duhovniceşte, este "filosofia bolii"; adică să găsească suferinţei un sens pozitiv şi să caute să o depăşească prin credinţă şi răbdare, cu speranţă în ajutorul şi răsplata lui Dumnezeu. Răbdarea în suferinţe are puterea, ne spune acelaşi Sfânt Isaac Sirul, "să înjumătăţească durerea". Suferinţele care sunt acceptate, crucile care sunt purtate cu credinţă par mai uşoare, în timp ce încercările faţă de care ne revoltăm, cârtim şi clevetim devin ele însele mai grele şi mai greu de purtat. Sau, precum ne îndemna părintele Arsenie Papacioc, să nu fugim de crucea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi a drămuit-o bine, pentru că s-ar putea să dăm peste altele şi mai grele.