Scurtă pledoarie pentru umanioare

Într-un pasaj din Nopţi­le attice, Aulus Gellius res­tituia, pentru contemporanii săi mai pu­ţin avizaţi, sensul originar al u­nui cultism lansat în cercul Sci­pio­nilor şi invocat asiduu de Ci­ce­ro, ca ideal al oratorului: hu­ma­­nitas. În vorbele limpezi ale lui Aulus Gellius veritabila hu­ma­nitas înseamnă eruditio et in­stitutio in bonas artes, adică „şle­fuirea şi formarea prin ar­te­le liberale“. Riguros exact, hu­ma­­nitas este o traducere a ter­me­­nului tehnic grec paideia. E­sen­ţa respectivei virtuţi, lucra­rea ei ultimă este aceea de a-l ex­trage pe cel care o practică din bolgiile instinctelor prima­re de a-i dărui o înţelegere cu­prin­zătoare şi unitară a lumii şi a rostului său în mişcarea ge­ne­­rală a acesteia. Ceea ce îl nemulţumea pe eruditul roman era echivalarea, din ce în ce mai frecventă în epoca sa, a lui hu­manitas cu philanthropia, ca­re nu ar fi fost decât rodul u­nei cunoaşteri bastarde. Vea­cu­ri­le următoare de creştinism au in­firmat rezervele de acest fel, hu­manitas confirmându-şi, în is­toria culturală a Europei, am­be­le vocaţii, de educaţie şi de filantropie.

O privire lucidă asupra u­ma­­­nioarelor, aşa cum sunt prac­­ticate în ultima vreme, ar fi în măsură să descopere un u­ni­vers împuţinat. Departe de a ne situa pe poziţii paseiste, nu pu­tem, totuşi, să nu constatăm di­vorţul vădit dintre anumite dis­cipline umaniste şi obiectul lor esenţial, omul în genere. A­fla­te sub un fals asalt al timpului, trăind mereu cu obsesia in­du­­să a urgenţei, având înainte spec­trul unui utilitarism veşnic ne­onorat şi conştiinţa vinovată a imposibilităţii onorării lui, hăr­­ţuite de concurenţa cu disci­pli­­ne cu ale căror ritmuri inte­ri­­oare nu au de fapt nimic în co­mun, ştiinţele umaniste pre­fe­­ră să evacueze, treptat, din cen­trul preocupărilor proprii u­ma­nitatea însăşi. Ceea ce în­seam­nă că fragmentul nesem­ni­­ficativ ia locul întregului coe­rent, un experimenţialism ti­mo­­rat sau, dimpotrivă, un en­tu­­ziasm utopic tind să înlo­cu­ias­că bunele deprinderi ale spi­ri­­tului, o grafomanie tulbure, în continuă ebuliţie, îneacă ori­ce formă de meditaţie şi o adi­e­re de egalitarism pe criterii can­titative bântuie mediile a­ca­­demice umaniste de pretutindeni. Mai mult decât discipli­ne­le însele, ameninţat de această ca­valcadă de schimbări este un stil. Un stil de viaţă, pentru că a­ceasta este expresia rotundă a ce­ea ce se numeşte humanitas. În­tr-o carte celebră, Pierre Ha­dot arăta că filozofia greacă im­punea, pe lângă speculaţia te­oretică, un fel de a trăi în con­cordanţă cu teoria.

Ajunsă în acest punct ingrat, omenirea îşi poate, to­tuşi, per­mite luxul unei ultime re­­tros­­pecţii: la ce au servit ul­ti­­me­le două milenii de învă­ţă­mânt clasic şi de ce a insistat lu­­mea civilizată să cultive in­sti­­­tuţional două limbi, greaca ve­­che şi latina, mult timp du­pă ce acestea au dispărut din u­zul co­mun. Felurimea răs­pun­su­ri­lor posibile este, desi­gur, greu de cuprins. S-a vorbit mult des­pre virtuţile cultu­ra­le, identi­ta­re, chiar geopoli­ti­ce, ale stă­pâ­ni­rii limbilor cla­si­­ce. Avantajul ma­jor al de­prin­derii lor însă pa­re să si­tu­e­­ze dincolo de toate a­ceste con­tin­­genţe: extrase de-ar fi, per ab­surdum, din contextul cul­tu­­ral, identitar şi geo­po­li­tic în care s-au exercitat, lim­bi­­le cla­si­­ce nu şi-ar epuiza re­sur­sele for­­matoare. Iată de ce ar­gu­men­tul naţionalist al rein­tro­­du­cerii latinei în şcolile ro­mâ­neşti ni se pare neinspirat şi ca­­duc: cauza invocată este prea în­­gustă pentru vocaţia pai­­de­ti­că eternă a limbii lati­ne. Nu, lim­bile clasice trebuie frecven­ta­te pentru tipul special de ethos pe care îl inspiră u­ma­ni­tă­ţii, indiferent pe ce me­ridian sau la ce nivel tehno­lo­­gic se va fi găsind aceasta.

Patru sunt virtuţile care dau chip ethosului de care vorbim. Do­bândite în timpul învăţării e­­fective a literei, ele sunt esen­ţi­ale de la lucrul cu cel mai u­mil text până la cele mai so­fis­ticate cu semenii celui care le practică.

Mai întâi, ne gândim la răb­da­re: bine măsurată, calea pe ca­re trebuie să o bată cel care în­vaţă latină şi greacă îi va o­feri suficiente teste de răbdare şi vămi, fără a ucide însă se­duc­­ţia irezistibilă a ţelului ultim. E răbdarea un moft de ca­re ne putem lipsi?

Vine la rând discernământul, acea capacitate de a face a­le­gerile corecte în cele mai obscu­re situaţii. De pildă, într-un text dificil, posibilităţile de tra­ducere par uneori nesfâr­şi­te. Totuşi, numai una este in­ten­­ţia autorului. La fel, nici un pro­gram de viaţă nu va putea a­nula încercarea alegerii. La sca­ră absolută, discernământul este un dat harismatic: a­ces­ta trebuie să găsească şi o dis­ponibilitate antrenată, ca să poa­tă rodi.

A treia virtute pe care o do­bân­deşti frecventând limbile cla­­sice este libertatea spiritului. Unui individ capabil să ci­teas­că, fără intermediari, un text de acum două mii de ani nu i se va lua cu uşurinţă bu­cu­ria libertăţii acesteia şi a ori­că­rei libertăţi bine cum­pă­ni­te.

În fine, ultima virtute este bu­­curia smerită a contemplă­rii în­tregului: nimic nu se com­pa­ră, pentru cunoscătorul lim­bi­lor moarte despre care vor­bim, cu revelarea totală a sen­sului u­nei scriituri dificile.

Ce umanitate îşi permite or­bi­­rea cu ochii larg deschişi?