Sfânta Parascheva, martoră la devenirea noastră națională

Suntem în Anul Centenar, un binecuvântat recurs la memorie, la rememorarea faptelor înain­tașilor și o cuvenită reverență față de jertfele celor care, de-a lungul dramaticei noastre existențe ca neam, nu au contenit să lupte și să nădăjduiască în împlinirea dezideratului de secole al nației române, Unirea. Înainte de toate, să-I mulțumim Domnului că uitării și morții nu ne-a dat. În nemărginita-I îndurare, Cerescul Tată ne-a trimis pe „casnicii Lui”, sfinții, ca să ne mângâie suferințele, să ne ostoiască dorurile și să ne însuflețească năzuințele. Printre ei, la datorie de câteva secole stă Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași.

Ocrotitoarea Moldovei nu a făcut cunoștință cu poporul român în anul 1641, de când sălășluiește în cetatea Iașilor, adusă de binecredinciosul voievod Vasile Lupu. Întâlnirea cu românii s-a petrecut chiar la scurt timp după proslăvirea trupului său. Biografii Sfintei Vineri - aşa este cunoscută Cuvioasa Parascheva în tradiția românească - susțin că Ioan Asan al II-lea, regele Imperiului româno-bulgar, a mutat din Epivata la Târnovo pământeştile rămăşiţe ale sfintei, binecuvântate de Dumnezeu cu darul nestricăciunii și al facerii de minuni, așezându-le cu mare cinste într-o biserică închinată Fecioarei Maria. După ce turcii au cucerit treptat statul româno-bulgar de la sudul Dunării, Baiazid ar fi poruncit ca moaştele să fie dăruite Anghelinei, Kneaghina Serbiei. Unii istorici afirmau că „bunăvoința” sultanului s-ar fi datorat gradului de rudenie dintre ei: o fiică a Anghelinei ar fi devenit soția padișahului. Până pe la 1521, trupul cuvioasei a ocrotit po­porul sârb, dar și pe strămoșii români care locuiau în acelaşi spațiu, deoarece bazinul de formare a poporului român se întindea în afara hotarelor României de astăzi. După ce sultanul Soliman I a cucerit Serbia, transformând-o în pașalâc turcesc, sfintele moaște au ajuns înapoi la Constantinopol, iar de aici, în 1641, au fost strămutate pe pământ românesc, în capitala Moldovei, la Iași. De atunci, Cuvioasa Parascheva prote­guiește nu doar Iașiul sau Moldova, ci întreaga Românie.

Mi se pare interesant de precizat că românii au iubit-o pe Sfânta Parascheva cu multă vreme înainte ca ea să ajungă la Iași. Așa ne explicăm de ce ctitoria voievodului Roman I Mușat din cetatea Romanului a primit hramul cuvioasei, după cum ne încredințează un act semnat de fiul acestuia, Alexandru cel Bun. În 1408, el făcea danii bisericii mușatine cu hramul „Sfânta Vineri” (adică Sfânta Parascheva, după traducerea textului grecesc), devenită între timp Catedrală Episcopală a recent temeluitei Episcopii a Țării de Jos. De altfel, în Catedrala de la Roman, refăcută în forma ei actuală de către domnitorul Petru Rareș și pictată în 1550, se află cel mai complex plan iconografic dedicat Sfintei Parascheva, prezentând în 24 de scene viața și istoria cinstitelor ei moaște. Peste ani, Sfântul Varlaam, Mitropolitul Moldovei, insera în cartea sa de predici Cazania, tipărită în 1643, un panegiric la ziua de prăznuire a Sfintei Parascheva.

Și în Muntenia, Sfânta Parascheva se bucura de mare cinste încă din timpuri străvechi. Așa ne explicăm de ce Binecredinciosul Domn Brâncoveanu Constantin, în 1692, dădea poruncă monahului Antim, viitorul Mitropolit al Țării Româ­nești, să tipărească o carte de cult care să includă și Slujba și Viața Sfintei Cuvioase Parascheva.

Transilvania, la rândul ei, a iubit-o, din bătrâne veleaturi, pe Sfânta Parascheva. Dovadă stau câteva biserici vechi cu hramul în 14 octombrie, precum cea din Desești, Maramureș - datată încă din secolul al XVIII-lea, în prezent aflată în patrimoniul Bisericii Unite - sau biserica Mănăstirii Subpiatra din județul Alba.

Și la Cernăuți a fost prezentă mult milostiva Parascheva. ­Înainte de 1768, un boier pe nume Leca a construit o biserică purtând hramul cuvioasei, reparată de câteva ori chiar în decursul ocupației habsburgice. Se cuvine să menţionăm că un inventar de la 1843, existent în Arhivele de Stat din Cernăuţi, preciza că la acea epocă în biserică se păstrau o Evanghelie de la 1723, un Liturghier de la 1758, o Psaltire de la 1766, un Octoih de la 1804. După aceste referinţe, se pare că sfântul locaș dedicat Cuvioasei Parascheva data chiar de la începutul secolului al XVIII-lea.

Așadar, din bătrâne vremi Cuvioasa Parascheva a vegheat prin istorie pașii românilor din cele trei provincii, mângâindu-le suferințele şi însuflețindu-i întru bune nădejdi de izbăvire. Sfânta Parascheva i-a inspirat pe clericii care au trudit să introducă limba română în cult, ajutând, prin cărțile religioase, la întărirea simțământului național. Tot ea, alături de ceilalți „casnici ai lui Dumnezeu”, a dus rugăciunile transilvănenilor la Cerescul Tată, ca să le oblojească rănile adânci și sângerânde, dăruindu-le puterea de a răbda nenumăratele răstigniri cu necurmata nădejde în Înviere. Sfânta Parascheva a văzut amara bejenie a pământului Basarabiei și al Bucovinei, sădind în sufletele basarabenilor și bucovinenilor, mistuite de dragostea de Acasă, perse­verența de a-și dori să se reîntoarcă la sânul patriei-mamă. Sfânta Parascheva a trăit atât bucuria până la lacrimi a românilor care sărbătoreau la 24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor, cât și durerea nesfârșitelor răni pricinuite de Războiul de Întregire. Tot ea, din zidurile Catedralei ieșene, a binecuvântat măreţul eveniment de la 1918.

După atâtea momente istorice semnificative petrecute alături de poporul român, cred că n-am greşi afirmând că Sfânta Parascheva a devenit româncă. De aceea nădăjduim ca acolo, în Împărăția lui Dumnezeu, să mijlocească, la fel ca și până acum, pentru unitatea de credință și de simțire a nației noastre.