Sfinţii care ne unesc sau pelerinajul regăsirii

Luna octombrie poate fi numită fără reţinere luna marilor pelerinaje din Biserica Ortodoxă Română. Începând cu pomenirea Sfintei Cuvioase Maici Parascheva, la 14 octombrie, când Iaşiul devine capitala spirituală a românităţii ortodoxe, şi ajungând la Bucureştiul zilei de 27 a aceleiaşi luni, data prăznuirii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care primeşte sub ocrotirea sa nu doar locuitorii capitalei, ortodocşii localnici şi nu numai se inserează în pelerinaj, adică în calea ce duce la sfinţii prezenţi trupeşte în concretul realităţii de azi, din ce în ce mai nesfinte. Reporterii posturilor de radio şi televiziune au întrebat adesea pelerinii care este scopul prezenţei lor aici. Răspunsurile, ordonate argumentativ mai mult sau mai puţin, conţineau invariabil remarca unei dimensiuni comunionale câteodată nebănuite, însă de o prezenţă indubitabilă: „am venit aici ca să ne rugăm“, „suntem aici ca să cerem ajutor de la Cuvioasa Parascheva sau de la Sfântul Dimitrie“, „ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor Lui“.

Chiar dacă, să recunoaştem, prezenţa noastră ca pelerini înaintea sfintelor moaşte este activată prioritar de anumite resorturi personaliste, ghidate de folos imediat şi caracterizate prin oarecari valenţe adjectivate rezumativ prin acel ego, Dumnezeu, în acest caz prin moaştele sfinţilor Săi, transfigurează mulţimea într-o comuniune. Indiferent de cererile noastre impregnate majoritar de subiectivism, cu aplicare şi rezultat cât se poate de rapid, suntem transformaţi cu o putere tainică şi iubitoare din populaţie în poporul lui Dumnezeu, din identităţi separate în identităţi comune, regăsite parcă după un exil ce părea fără sfârşit. Nu minunile palpabilului individual sunt marele folos al pelerinajului la moaştele sau relicvele sfinţilor, ci minunea cea mare este regăsirea unităţii noastre sub baldachinul şi în apropierea nemijlocită de racla prezenţei harului şi darurilor Mângâietorului. Perspectiva, şi chiar vederea noastră, este limitată, căci cerem pentru astăzi, aici şi acum, în timp ce Dumnezeu Cel iubitor vine şi în întâmpinarea neputinţei noastre momentane, oferindu-ne însă şi pentru dincolo, adică pentru veşnicie. În pelerinaj, eu-l fiecăruia dintre noi se transformă în acel noi al împreunăvieţuirii casnicilor lui Dumnezeu. În-tr-o comunicare şi comuniune tai-nică, grijile unuia sunt grijile noastre, greutăţile fiecăruia dintre noi devin greutăţile noastre, dar şi personala bucurie duhovnicească se împăr-tă-şeşte tuturor mădularelor trupului hristic.

Moaştele sfinţilor şi rugăciunea fiecăruia dintre noi sunt, aşa cum am arătat deja, scopul prim care explică prezenţa multora şi asumarea pelerinajului. Sfinţii ne cheamă, dar, îndreptându-ne spre ei, ne întâlnim unii cu ceilalţi, ne cunoaştem unii pe ceilalţi, ne descoperim şi ne regăsim. Iar sensul individual devine sens eclezial, adică sens comunitar. Nu poate exista o atmosferă mai propice de a ne regăsi decât sub binecuvântarea celor bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Ei de fapt sunt cei care ne inserează în pelerinajul ca stare. Căci acesta nu este şederea alături de alte persoane, la cozi interminabile, pentru a putea săruta, atinge sau rosti o scurtă rugăciune la moaştele sfinţilor, mărturii ale Taborului împlinit, experiat, trăit şi cunoscut încă în această viaţă. Pelerinii creştinătăţii ortodoxe nu stau alături unii de ceilalţi, ci împreună cu sfinţii şi cu Hristos, închipuind şi reconstituind cât se poate de văzut şi de actual marea icoană a Bisericii vii.

Regăsindu-ne în pelerinaj, totodată ne transformăm, prin puterea sfinţilor, dintr-un şir văzut şi apreciat diferit într-o horă a comuniunii nevăzute, dar trăite şi real existente. Sfântul Grigorie de Nyssa analizează plastic dinamica horii împreună cu sfinţii şi îngerii, subliniind faptul că principium movens al acesteia este bucuria de a fi împreună. Hora depăşeşte limitele inegalităţii, se conduce după o ritmicitate bine stabilită şi, finalmente, presupune dinamismul cuminte şi ordonat al binecuvântării, excluzând excesele. Hora pelerinilor este nevăzută multora, dar vie şi existentă în realitatea adevărată, a simfoniei teandrice. O realitate în care suntem încă pelerini. Pelerini bucuroşi spre locul odihnei încuviinţate divin, adică spre împărăţia cea cerească.