Sfinții Trei Ierarhi, aurul cel mai de preț al secolului de aur al creștinismului

Finele lui ianuarie ne-a oferit binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni duhov­ni­cește cu trei mari sfinți ai Bisericii lui Hristos: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. O sărbătoare dedicată celor mai de seamă trăitori și apărători ai Ortodoxiei din secolul al IV-lea d.Hr., instituită în urma unei arătări dumne­ze­iești. Pe la sfârșitul secolului al XI-lea, în cetatea Evhaitelor din Asia Mică, printre credincioși se iviseră divergențe, fiindcă nu puteau stabili o ierarhie a celor trei Sfinți Părinți: pe care să-l socotească drept cel mai mare, mai ales, mai bineplăcut Domnului?

Astfel, după evlavia nutrită pentru câte unul dintre ei, creştinii se scindaseră în trei grupe: vasilieni, gregorieni și ioanieni. Episcopul lor, Ioan, văzând că nu reușește să-i împace și că dezbinarea se adâncea, a apelat la rugăciune, iar Dumnezeu nu a întârziat să-i răspundă, în chip minunat: cei trei ierarhi i-au apărut în vedenie, încredinţându-l că, înaintea Domnului, nu „concurează” unii cu alţii, ci sunt proslăviți cu aceeași cinste. I-au poruncit să învețe poporul să nu se certe, să nu se dezbine. Așa s-a constituit sărbătoarea, cu scopul de a arăta că Sfinţii Trei Ierarhi nu se află în nici o „com­petiție” la Dumnezeu.

Numeroşi istorici bisericești numesc perioada în care au trăit cei trei ierarhi „Secolul de aur al creștinismului”. Denumire paradoxală, dacă nu încercăm s-o lămurim. Cum să socotim „de aur” secolul al IV-lea, de vreme ce, pe parcursul său, Biserica lui Hristos a înfruntat atâtea sufe­rințe? Să ne amintim că începutul acestuia a găsit crești­nis­mul încă prigonit, prin catacombe, cu nenumărate răni în sufletele și pe trupurile celor care credeau în dumnezeirea lui Iisus, Mântuitorul lumii. Chiar dacă Sfântul Constantin cel Mare, prin edictul de la Milan din 313, apoi prin măsurile luate, a asigurat un climat tihnit, propice trăirii în duhul Evangheliei, pacea în Biserică nu a durat foarte mult din pricina multor tulburări și lupte din interiorul Bisericii, pricinuite de primii eretici: arieni, manihieni, nova­țieni, melitieni, anomieni, pnevmatomahi. Liniș­tea a fost readusă prin sinoadele ecumenice de la Niceea, 325, și de la Constantinopol din 381, dar și în urma altor sinoade locale, de la Antiohia și Constantinopol (330), Tyr și Ierusalim (335), Sardica (343), Sirmium (348), Alexandria (362). Așadar, toate aceste dispute teologice, intrigi, dezbinări ori încercări de a restabili ordinea și armonia în Biserică s-au desfășurat de-a lungul întregului secol al IV-lea.

De aceea afirmam că ne vine greu să-l numim „de aur”. Totuşi nu ne putem dezice de respectiva sintagmă, consacrată de istorici. S-a arătat „de aur” datorită învă­ță­turilor luminate ale Sfinților Trei Ierarhi, precum și ale altor Părinţi trăitori în acea vreme. Scrierile lor constituie adevărate comori. De aur le-au fost ne­voin­țele, râvna faţă de Biserica lui Hristos; de aur, predicile - sublimitatea slujirii lor; nu în ultimul rând, de aur curat li s-au dovedit solidaritatea cu cei năpăstuiți, înfăptuirile în sprijinul celor suferinzi, aflați în nevoi, în lipsuri. Sfinții Trei Ierarhi, prin modul lor de viață și de dăruire, au turnat în vinele Bisericii şi ale creș­tinismului primar o puternică sevă de viață şi înflorire a Duhului lui Dumnezeu.

După primul congres al facultăților de teologie din lumea ortodoxă, organizat la Atena, în 1936, Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur au fost aleși drept ocrotitorii tuturor școlilor teologice. Din cele relatate anterior, reies clar motivele respectivei decizii: prin viața, credința şi prin desă­vâr­șita lor dăruire față de Hristos și Biserica Lui, cei trei sfinți reprezintă, după Hristos, modelele cele mai vii, emoționante, ale slujirii preoțeşti în cele trei trepte ale sale: diacon, preot și episcop. Pentru cei care se pregătesc a deveni sacerdoți, dar îndeosebi pentru clerici, Sfinții Trei Ierarhi apar ca nişte icoane de lumină călăuzitoare spre calea plăcută Domnului. Ei ne învață pe noi, cei care am ales să vieţuim ca ucenici apropiați ai Mântuitorului, cum să ne manifestăm cre­dința, iubindu-L pe Hristos și Biserica Sa mai presus de orice demnități lumești, iar dragostea aceasta s-o traducem prin fapte, prin grija deosebită față de poporul lui Dumnezeu încredințat spre păstorire. Nevoințele și râvna lor să ne reamintească mereu că trebuie să avem conștiința chemării sfinte, o legătură unică dintre Hristos și fiecare preot în parte.

Urmându-le pilda, să devenim icoana nemijlocită a lucrării și prezenței Domnului în Biserica Sa. Să le oferim cre­din­cioșilor, întocmai ca ei, hrană duhovnicească prin cuvinte alese, predici lămuritoare, tâlcuiri corecte ale dumne­ze­ieștilor Scripturi. Dreapta credință s-o apărăm, ca și sfinții ierarhi, cu artă, dârzenie, înțe­lep­ciune, ferin­du-ne păstoriţii de nenumăratele rătăciri, de pericolul secularizării care, din păcate, face atâtea victime în rândul confraților noștri. Dragostea să ne-o manifestăm prin fapte concrete, sprijinindu-i, ca odinioară ei, pe cei copleşiţi de lipsuri sau necazuri.

Prin credința, strădaniile și înfăptuirile lor, Sfinții Trei Ierarhi rămân călăuze și pentru poporul dreptcredincios. De la dânşii să învățăm cu toții să iubim și să ne apărăm Biserica. S-o protejăm de atacurile celor care voiesc s-o distrugă. Precum atunci, şi astăzi trupul tainic al lui Hristos primeşte lovituri nu doar de la păgâni, ci, din păcate, și din partea a numeroşi creștini sau mai bine spus așa-ziși creștini. Nu te poți pretinde dreptcredincios dacă prigoneşti Biserica: lovind în ea, suferă Hristos.

Ce bine ar fi dacă am simţi, la rândul nostru, dragostea, dorul şi râvna Sfinților Trei Ierarhi pentru apărarea și păstrarea dreptei credințe! Ce bună ar fi lumea dacă L-am vedea pe Hristos, aidoma Sfinților Trei Ierarhi, nu doar pe icoană sau în Potir, ci și în taina fratelui, a aproapelui nostru! Rămâne să ne rugăm cu nădejde, păstrând în minte modelul suprem al celor trei mari dascăli ai lumii și ierarhi: ei n-au despărțit niciodată cuvântul de faptă, rugăciunea de milostenie, nici credința de cultură.