Aniversarea înseamnă nu doar un moment de bucurie sau de răgaz, cât și unul de reflecție și dorința de îmbunătățire a ceea ce într-un fel sau altul reprezintă pentru moment o lipsă, o neîmplinire. Sau
Simeon: un om drept, un preot, un profet?
Un profet mic ține în brațe un profet mare, de fapt pe Marele Profet. Un om bătrân poartă la piept un om mic, un prunc de câteva zile. Lângă ei stau Maica Domnului și Dreptul Iosif, care se uită uimiți. Profeția lui Simeon le dă fiori: „Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35).
Dar care era statutul omului „drept și temător de Dumnezeu” (Lc. 2, 25) și de ce a fost el introdus în marea teo-antropo-dramă a Întrupării, aflată abia la început? Era Simeon preot, era el levit? Biblia nu indică acest fapt, deși unii exegeți (Sfântul Atanasie cel Mare în „Cuvânt la întâmpinarea Domnului”) presupun că ar fi fost preot pornind de la faptul că se găsea în Templu, că L-a primit pe Prunc și a rostit cuvinte profetice. Or, tocmai în acest ultim punct al constatărilor răsare argumentul că Simeon era „doar” un luminat de Dumnezeu („Duhul Sfânt era asupra lui”, cf. Luca 2, 25) și că era „doar” un bărbat evlavios învăluit în duh profetic. Era deci mai mare decât un preot oarecare, chiar și al Templului, deoarece avea conexiunile deschise cu Nevăzutul. El era acolo la întâlnirea promisă, condiționată de neputința de a muri. El era, simplu spus, puntea între Lege și Har, era elementul de legătură între evlavia/frica difuză vetero-testamentară și revelația deplină a Noului Testament. Unele surse ale Tradiției indică faptul că ar fi trăit 260 de ani, altele 370 de ani. Unii exegeți îl descriu ca pe unul dintre cei 70 de cărturari și înțelepți care au tradus Septuaginta, dar nici una nu ne spune că aducea jertfă la Templu sau că oficia, în calitate de preot. El are funcția limpede de „vestitor”; el face, dacă vreți, ceea ce a făcut Sfântul Ioan Botezătorul 30 de ani mai târziu: L-a cunoscut, L-a recunoscut și L-a arătat lumii pe Mântuitorul ei, pe Iisus Hristos.
Simeon era, ne încredințează Biblia, „om drept și temător”, care aștepta „mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25). Ce puteau însemna toate acestea, dar mai ales faptul că Duhul Sfânt îl veghea? Ne amintim de Crezul creștin, completat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol cu formula referitoare la Duhul Sfânt „Care a grăit prin proroci”. Acum e limpede că A Treia Persoană a Sfintei Treimi grăia prin acest drept vetero-testamentar lucruri privitoare la Iisus și la lucrarea Sa mântuitoare. Însă, totodată, o avertizează pe Maica Domnului că „prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. Ce vrea să spună profetul Simeon, din pragul Templului ierusalimitean? Faptul că Maica Domnului va fi, de aici înainte, modelul de credincioșie absolută, cu toate piedicile și durerile care îi vor sta în cale, inclusiv judecata potrivnică a altora. Sabia nu reprezintă altceva decât gândurile îndurerate ale mamei care își va vedea Fiul batjocorit și ucis. Dar aceeași sabie care îi va fi străpuns inima îndurerată va fi dată uitării la Înviere!
„Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”, așa își încheie Dreptul Simeon grăirea profetică în fața nou-născutului pe care L-au numit Iisus, așa după cum îngerul le binevestise. Este primul dintre pământeni care Îl numește pe Hristos „Lumină”, care Îl vede ca pe o lumină a neamurilor, a tuturor neamurilor și nu numai a semințiilor lui Israel. Israel este văzut ca „popor”, alături de celelalte neamuri ale pământului care se vor bucura de noua Lumină răsărită lor. Și da, știm că la sfârșitul lumii și evreii vor cunoaște Adevărul deplin: „împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va mântui” (Romani 11, 25), așa cum ne încredințează și Sfântul Apostol Pavel. Astfel că Simeon însuși devine, în mic, povestea din trecut, prezent și viitor a neamului evreiesc: revelația parțială (Patriarhi, Profeți), așteptarea promisiunii împlinite (venirea lui Mesia) și împlinirea concretă a profețiilor (Întruparea lui Iisus Hristos). Simeon, ca destin, este însuși poporul iudeu care la finalul vieții/istoriei își vede cu adevărat Izbăvitorul.
Multe lucruri se pot spune despre acest episod profetic uimitor pentru noi, dar și dureros atunci, pentru o tânără mamă. Dacă ochii noștri sunt deschiși în trecut, știind toate câte s-au petrecut, Maica Domnului, deși fusese avertizată de înger și văzuse puterea Duhului Sfânt care „a umbrit-o”, totuși în inima ei de mamă simțea deja tăișul sabiei. La ea să ne gândim acum, la copila de 15 ani care a primit aceste cuvinte cu ochii țintă la Pruncul care gângurea cu nevinovăție desăvârșită: copil ca acesta nu se născuse vreodată, iar o mamă ca aceasta nu mai fusese nicicând.



.jpg)