Slăvitul Voievod Ștefan, 520 de ani de sălășluire în Cereasca Împărăție

Acum 520 de ani, în 2 iulie 1504, chiar într-o zi de marți, Binecredinciosul Voievod Ștefan al Moldovei își începea călătoria către veșnicie, lăsând trupul ostenit de suferință și boală să se odihnească în pământul scumpei sale Moldove, pe când sufletul său, plin de virtuți și încercat precum aurul în topitoare, s-a înfățișat Nemitarnicului Judecător, spre a-și primi plata ostenelilor și a jertfelnicei sale viețuiri.

În multe ne-a fost și ne este paradigmă Sfântul Ștefan: în dragostea de neam și de pământul stră­bun, în fidelitatea și atașa­men­tul de Biserica noastră drept­măritoare, în neclintita credință cu care mergea în bătălii, nădăjduind a dobândi ajutorul lui Dumnezeu; în curajul cu care și-a apărat țara și neamul ce l-au odrăslit; în smerenia cu care întâmpina victoria sau înfrângerea, dar peste toate, în râvna pentru Hristos și Evanghelia Sa. Și nu doar în aceste aspecte sfântul voievod s-a făcut tuturor sfântă pilduire, ci și în multe altele asemenea.

Având în vedere că ne aflăm în Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor, vă propun să ne reamintim despre cum Vodă Ștefan și-a asumat suferința, făcându-și din ea cale către cer. Ajuns pe tronul Moldovei la aproape două decenii de viață, tânărul voievod și-a pus toată existența în slujba țării, având, după cum se știe, o strălucită domnie de 47 de ani. Doar că în toată această perioadă, 42 de ani a fost suferind, în urma rănii dobândite la picior în 1462, după doar cinci ani de la urcarea pe tronul Moldovei.

Toate împlinirile sale, toate strălucitele ctitorii sfinte, toate luptele și asediile, toată viața economică înfloritoare a țării, toate se întâmplau pe când Ștefan, tăcut și smerit, își ducea această boală, chiar dacă în primii ani nu l-a deranjat foarte mult.

Rana de la picior căpătată în 22 iunie 1462, în lupta pricinuită de încercarea asedierii Cetății Chilia, de la gurile Dunării, pentru a o readuce în stăpânirea Moldovei, i-a provocat-o o împușcă­tură în glezna stângă cu „o pușcă grea de cetate”, după cum ne spun cronicarii vremii. Netratată corespunzător, rana a degenerat într-un ulcer cronic. Unele studii contemporane în domeniul medical vorbesc chiar de osteomielită, o infecție a osului de la picior, agravată și de pro­cesul inflamator al articula­ții­lor, boală specifică seniorilor medievali, numită gută sau podagră.

Suferind, așadar, Sfântul Ștefan știa și experia el însuși ce înseamnă lupta cu boala. De aceea s-a arătat solidar cu cei suferinzi, făcând donații importante pentru bolnițele mănăstirești, înființând una nouă la Putna, după modelul celei de la Neamț. Că la Putna a funcționat o bolniță chiar dintru începuturi ne-o confirmă și o însemnare în limba latină despre un incendiu din 15 martie 1484, care a mistuit și „spitalul”, pe lângă alte dependințe ale mănăstirii: „au ars casele domnești..., bucătăria, spitalul, cămara și toate alimentele care erau în ea”. La stăruința voie­vodului, bolnița s-a refăcut în întregime, fiind înzestrată cu numeroase danii. Același domn a ridicat lângă Cetatea de Scaun, la Pătrăuți, o mănăstire de maici, în cadrul noii chinovii poruncind să se zidească și o bolniță pentru ostașii răniți în luptele purtate pentru păstrarea credinței strămo­șești și a hotarelor țării.

Grija față de cei suferinzi a Sfântului Ștefan Voievod s-a manifestat până departe de hotarele țării, căci și în Sfântul Munte Athos, unde, spun cronicile vremii, din banii donați pentru rezidirea Mănăstirii Zografu, la porunca sa, s-a construit și o bolniță mare, căreia, la 13 septembrie 1471, i-a rânduit o danie de 500 de aspri, urmând ca respectiva sumă să fie trimisă anual pentru întreținerea așeză­mân­tului spitalicesc.

Numele domnitorului moldovean s-a păstrat în amintirea obștii mănăstirii athonite, și poate fi dat exemplu peste timp atunci când, aflată sub dominație otomană, avea nevoie de ajutorul pravoslavnicilor în întreținerea și funcțio­na­rea bolniței ctitorite de milostivul Voievod Ștefan. Un document al Zografului amintește de vizita la Moscova a starețului mănăstirii, pe la începutul veacului al XVII-lea, acesta fiind primit de Țarul Mihail I. Pentru a-l convinge să ajute financiar bolnița chinoviei athonite, starețul i-a prezentat hrisovul pus de binecredinciosul Ștefan Voievod la temeluirea ei, în 1471.

Revenind la boala ce l-a chinuit pe evlaviosul domnitor al Moldovei, trebuie să menționăm că în ultimii ani de domnie, potrivit însemnărilor vremii, suferința s-a acutizat, împiedicându-l să se deplaseze. Cu toate acestea, nu a capitulat în fața neputinței, ci și-a asumat-o ca pe o cruce rânduită de Dumnezeu, prin care i-a întărit credința, dar l-a și motivat să lupte pentru însănătoșire, nu atât pentru sine, ci mai cu seamă pentru popor și țară, care aveau nevoie de un cârmuitor puternic și mereu prezent în mijlocul lor.

Așa se face că în bătălia de la Codrii Cosminului din 26 decembrie 1497, Ștefan a fost adus într-un fel de „sanie” până aproape de câmpul de luptă, iar de acolo a încălecat în șa pentru a se afla în fruntea temerarei sale oștiri. Starea sănătății domnitorului moldav se deteriorase destul de mult, de vreme ce, după 1497, din însemnările vremii, reiese faptul că era în căutare de medicamente și de iscusiți medici.

Soliile trimise la dogele Veneției, la regele Vladislav al regatului maghiar, la Maximilian de Habs­burg arătau nu doar suferința voievodului, ci și dorința lui de însănătoșire spre binele țării și al neamului său. La începutul lui august 1502 medicul venețian Matteo Muriano, sosit la Suceava, a încercat să aline suferința pacientului său, fără să reușească însă o reală ameliorare a sănătății domnitorului. Au urmat alți doi ani de chinuri, de așteptări, de nădejdi, dar și de clipe apăsătoare. La începutul anului 1504, prin ianuarie, regele Alexandru al Poloniei își anunța colaboratorii că Ștefan al Moldovei este pe moarte. Prin februarie, regele maghiar Vladislav privea cu îngrijorare situația, deoarece sfârșitul domnitorului însemna pentru ei instabilitate și vulnerabilitate vizavi de o iminentă invazie tătărească. De aceea, la începutul lui aprilie, dispunea întărirea frontierelor de răsărit ale regatului.

Pe 2 iulie 1504, după șapte decenii de pământească viețuire, Binecredinciosul Voievod Ștefan și-a început călătoria către veșnicie. De la mutarea sa la Cer, Moldova îi poartă pecetea dragostei neţărmurite. S-au prefăcut hotare, s-au perindat generaţii şi generaţii. Pretutindeni au rămas lăcaşurile sfinte ridicate de el întru slava Celui Preaînalt, dar şi relicvele cetăţilor de apărare, ale căror ziduri au stat martore la actele de vitejie ale lui Ştefan şi ale oştenilor săi, care şi-au dăltuit numele în conştiinţa neamului nu doar pe pietre de pisanii sau în prăfuite cronici, ci mai ales cu al lor sânge mucenicesc pe zidurile voievodalelor fortăreţe.

De peste cinci veacuri, această putere domnește în toate cotloanele ţinutului, învederându-ne că, din lăcaşurile cele nepieritoare, Ştefan cel Mare şi Sfânt veghează necontenit asupra pământului nostru românesc, în rotunjimea lui, dar și pe cei care se luptă cu boala și fac din ea o cale către ziua cea neînserată a Domnului.