Smerenia sfinților

Viața celor bineplăcuți lui Dumnezeu ne arată că smerenia a fost o virtute pe care au împlinit-o în chip special.

Am remarcat această virtute atât la marii părinți ai pustiei, cât și la oameni importanți care, deşi au avut demnități înalte și mari posibilități în viața lor, au înțeles că smerenia este calea care duce către Dumnezeu.

Uneori, strălucirea duhovnicească a sfinților, izvorâtă dintr-o evlavie pe care o primesc ca dar de la Dumnezeu, se vădește îndată după ce aceștia au fost chemați la El. Alteori, taina smereniei acestor iubitori de sfinţenie continuă chiar și după trecerea lor în Împărăția lui Dumnezeu. Această smerenie l-a împodobit atât în timpul vieții pământești, cât și după aceea pe Sfântul ocrotitor al Bucureș­tilor, Cuviosul Dimitrie cel Nou.

Nu sunt foarte multe infor­mații legate de viața lui. S-a născut în sudul Dunării, după unele păreri în localitatea de atunci, Basarabi, nu prea departe de cetatea Ruse, care desparte teritoriul Bulgariei de teritoriul de astăzi al României prin apele Dunării. Acolo trăiau oameni evla­vioşi, care își duceau exis­tența muncind din greu pământul sau crescând animale. Era o zonă în care credința dreptmăritoare își avea locul de cinste întrucât se afla sub influența marilor misionari și duhovnici de la Constantinopol, Muntele Athos sau din alte părţi în care Ortodoxia era suverană. Acolo, la sfârșitul veacului al XII-lea sau la începutul celui următor, s-a născut, din părinți profund credincioși, și viitorul sfânt bineplăcut al lui Dumnezeu Dimitrie, cunoscut astăzi sub numele de cel Nou sau Ocrotitorul Bucureștilor.

Cei care i-au scris viața ne spun că acest copil minunat împreună cu părinții lui erau ne­lipsiți de la slujbele Bisericii. Asemenea Sfintei Parascheva, care a trăit cu vreo două sute de ani înaintea lui și care cunoscuse același drum al întâlnirii cu preafrumoasele cuvinte ale Evangheliei, a auzit chemarea Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).

Întâia cruce pe care a luat-o pentru a-L urma pe Dumnezeu a fost aceea de a păzi animalele consătenilor săi, în simplitate, rugăciune și discreție desăvâr­șită. Era de o sensibilitate aparte, cu multă grijă nu doar pentru semenii săi, ci și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Se isto­risește că, în această perioadă a vieții, tânărul păzitor de vite a călcat din greșeală peste cuibul unor păsări, care se găsea în mijlocul ierbii înalte, și astfel a omorât puișorii aflați acolo. Și-a luat un canon aspru, ca vreme de trei ani să meargă desculț… Greu canon dacă ne închipuim ce înseamnă trei ani în timpul verii, păşind pe spinii pământului și pietrele ascuțite, ce înseamnă să mergi desculț iarna, atunci când viforul troienește cărările...

Această atitudine arată deli­ca­tețea acestui om bineplăcut lui Dumnezeu, care și-a luat singur canon pentru o faptă săvârșită din greșeală, în timp ce noi, astăzi, nu împlinim canonul nici măcar pentru păcatele pe care le-am făcut deliberat. Aceasta este diferența dintre oamenii care au conștiință trează și cei adormiţi în vremea fărădelegilor.

În apropierea satului Basarabi funcţiona o mănăstire de care sfântul a fost atras încă din copilărie. Era în vremea respectivă o negrăită bucurie ca cineva dintr-o familie să îmbrățișeze viața călugărească. Îmi amintesc și de cuvintele părintelui Cleopa: „Un călugăr bun, râvnitor, îi mântu­iește pe toți cei din neamul său”. Poate că și Sfântul Dimitrie a fost unul dintre cei mai înalți rugători ai fraților săi de neam într-o perioadă în care Biserica îi chema stăruitor pe drumul Împărăției lui Dumnezeu. Nevo­ințele lui, privegherile și îndelunga-ascultare sunt cunoscute în mod deplin numai de Dumnezeu.

De aceea s-a și spus că viața sfinților, a pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, un dor de Împărăția cerurilor, pe care îl avem sădit în inimă toți încă din apa Botezului, dar pe care ei l-au făcut să crească și să alerge pe cărarea mântuirii aproape zburând, ca niște îngeri în trup.

După mai mulți ani de nevo­ință, Cuviosul s-a stabilit într-o peșteră, nu prea departe de râul Lom. Acolo a și adormit întru Domnul, neștiut de nimeni, după ce s-a așezat, ca într-o raclă deschisă, între doi pereți de stâncă. La un moment dat, peste ani, aceștia aveau să se prăbușească în Lom, iar apa râului trecea peste trupul sfântului, amintind parcă de revărsările vii ale harului care i-au luminat sufletul în timpul duhovniceștilor osteneli.

Într-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a arătat în vis unei fete bolnave din satul Basarabi și i-a spus că dacă trupul lui va fi scos din apă, ea va fi tămăduită. S-a întâmplat atunci un lucru minunat care avea să îl aducă în inimile credincioșilor și slujitorilor Bisericii din acel ținut, pentru că deasupra locului în care moaș­tele lui fuseseră îngropate de pietriș se arăta frecvent noaptea o lumină. Săpând în acel loc, oamenii au găsit trupul Cuviosului Dimitrie, comoara neștiută, dar adevărată, a satului în care ei viețuiau. Acest trup hărăzit de Dumnezeu cu daruri speciale a început săsăvârşească vindecări, iar prima care s-a bucurat de lucrarea tămăduitoare a fost tocmai fata bolnavă căreia sfântul i s-a arătat în vis.

Cunosc faptul că părinții din Frăția Sfântului Mormânt, unii dintre ei astăzi cu ascultări importante în Patriarhia Ierusalimului, mărturiseau că beduinii vedeau în peștera în care se nevoia Sfântul Cuvios Ioan Iacob, conaționalul nostru, în zilele dinaintea trecerii lui la cele veș­nice, o lumină puternică, asemenea unui incendiu. De fapt, era lumina pe care o agonisise în întreaga viață Cuviosul Ioan Iacob prin rugăciuni, prin umi­lințe, prin înstrăinare de lumea păcatului. Aceasta reiese și din faptul că monahii de la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul au constatat că Sfântul Cuvios Ioan Iacob nu avea în peș­teră decât câteva lumânări care nu ar fi putut produce niciodată o astfel de lumină orbitoare încât să fie observată de la depărtare, tocmai din corturile beduinilor.

La fel s-a întâmplat și pe apa Lomului, și în alte locuri unde Dumnezeu a avut oameni aleși, ascunși de privirile celor mulți, dar binecunoscuți de către El pentru faptele bineplăcute îna­intea Lui.

În urma războiului ruso-turc din ultima parte a veacului al XVIII-lea, mai precis între anii 1764 şi 1768, când armatele rusești conduse de generalul rus Piotr Saltîkov au trecut Dunărea și au ajuns în satul Basarabi, întrucât exista pericolul ca moaș­tele sfântului să fie profanate de turci, generalul a poruncit ca acestea să fie duse în Rusia. În drumul lor către Rusia, Mitropolitul Grigore al II-lea al Țării Românești și negustorul Hagi Dimitrie l-au rugat pe general să dăruiască moaștele Mitropoliei din București, întrucât și poporul de aici suferise pagube importante în urma războiului ruso-turc, dar mai ales pentru faptul că sfântul a fost vlah din sudul Dunării.

De aceea, ele au fost așezate cu mare cinste în luna iulie a anului 1774 în Catedrala Mitropolitană, astăzi Catedrala Patriarhală. Din acea vreme, Cuviosul a devenit ocrotitorul ora­șului București, săvârşind multe minuni care vorbesc despre darul lui Dumnezeu prezent în sfinții aleși ai Lui.

După anul 1950 s-a hotărât generalizarea cinstirii Sfântului Dimitrie în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Sfântul Dimitrie s-a arătat şi a fost cinstit întru smerenie în acea vreme la multe sărbători, deşi Biserica Ortodoxă Română era bine organizată şi ar fi putut prăznui ziua Cuviosului cu mai mult fast, aşa cum se cuvine a fi cinstiţi ocrotitorii spirituali ai marilor cetăţi.

Din Arhiva Eclesiarhiei Patriarhale, am aflat că Patriarhul Justinian era obligat să slujească singur sau cel mult însoțit de vicarii săi la sărbătoarea din 27 octombrie, din pricina vecinătății cu sediul Marii Adunări Națio­nale, acolo unde veneau adeseori activiștii comuniști, mai ales în acele zile. De asemenea, slujba se săvârșea în interiorul catedralei, iar moaștele erau așezate fie în pridvor, fie lângă biserică, în ziua pomenirii sale.

În ultimul an al orânduirii regimului comunist, moaștele Sfân­tului Dimitrie au fost exilate pentru câteva zile în Biserica Sfântului Nicolae Vlădica din apropiere, atunci când Ceau­șescu personal a hotărât acest lucru pentru ca prăznuirea lui să nu disturbe cumva liniștea autori­tăților de la București. Avea să fie ultimul an al unor astfel de nedreptăți, întrucât după anul 1990, în vremuri de mai multă libertate, Biserica a avut posibilitatea să își organizeze altfel sărbătorile, iar hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a devenit o sărbătoare la care participă mulți ierarhi, preoți și credincioși. Tot de atunci, pentru prima dată după mulți ani, slujbele sunt săvâr­șite într-un altar de lângă Catedrala Patriarhală, iar începând cu anul 2007, moaștele multor sfinți au venit pentru a aduce binecuvântare credincioșilor împreună cu cele ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

Ocrotitorul Bucureștilor este asemănat în acatistul său cu marii Părinți ai pustiei, cu începătorii vieții de obște și cu cei care au oblăduit în preajma lor cete nesfârșite de călugări. Prin sfinţenia și smerenia sa, prin lucrarea discretă în adâncul multor inimi, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou ne adună lângă sfintele sale moaşte. Cu Sfântul Dimitrie ne întâlnim în această smerenie filocalică, el lucrând cu fiecare închinător la racla sa, în ascuns, smerindu-se.

Lângă cinstitele sale moaşte s-au întâmplat nenumărate minuni, iar veghetorii clerici şi mireni mărturisesc aceasta. Cultul s-a dezvoltat de la an la an, sărbătoarea din 27 octombrie devenind un adevărat reper duhovnicesc al cetății Bucu­reștilor. Cuviosul iubit al Capitalei României dăruiește vindecări trupești și bucurii duhovnicești, mângâind pe adevăraţii căutători ai lucrurilor sfinte.