Solemnele zăpezi

În Scriptură, regăsim zăpada asociată adesea cu iertarea păcatelor: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmi 50, 8) sau „Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18). De asemenea, îmbrăcămintea Mântuitorului din vremea schimbării Sale la față de pe Muntele Taborului devine „albă ca zăpada” (Matei 28, 3), dar și înfățișarea Acestuia din viziunea Sfântului Ioan Evanghelistul din Apocalipsă poartă aceeași pecete: „capul Lui și părul Lui erau albe ca lâna albă și ca zăpada, și ochii Lui, ca para focului” (Apocalipsa 1, 14).

Însă pe cât iubim zăpada și iernile în care putem călca peste ea, plimbându-ne copiii cu sania sau doar cuprinzând cu ochii noștri o întreagă natură acoperită de mângâierea fulgilor de nea, pe atât de mult ne temem de frigul pe care ea îl întreține, de lipsa de viață pe care o aduce cu sine. Iar, în perioada actuală, o iarnă grea este ceea ce constituie principala temere a unui întreg continent, aflat în penurie din mai multe puncte de vedere, cu un război îndelungat în teritoriul său și un viitor economic incert.

Însă ceea ce scapă din vedere acest continent, această Europă, îndeajuns de bătrână, nu îndeajuns de înțe­leaptă, este cuvântul Scripturii: „Focul, grindina, zăpada, ghea­ța, viforul, toate îndepli­niți cuvântul Lui” (Psalmi 148, 8), iar, în alt loc, „Bine­cuvântați, rouă și zăpadă, pe Domnul, lăudați și-L preaînălțați pe El în veci” (Cântarea celor trei tineri 1, 45). Zăpada împlinește cuvântul lui Dumnezeu și Îl binecuvântează, Îl slăvește pe Cel care o trimite în această lume, Care o pogoară aici tot spre binele universului. Altfel nu ne-ar fi spus Dumnezeu următoarele: „Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până nu adapă pământul și-l face de răsare și rodește și dă să­mânță semănătorului și pâine spre mâncare, așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui” (Isaia 55, 10-11).

Dar temerile se adâncesc în psihicul nostru colectiv asemenea unor rădăcini otrăvite, făcându-ne parcă să dorim să controlăm vremea, deciziile, totul, de parcă am fi niște mici dumnezei, șoptindu-ne în ascuns că, de vreme ce El nu face nimic, este vremea să ne asumăm noi responsabilitatea.

Și, atunci, zăpada fie nu mai cade - lăsând semănăturile fără pro­tecție în fața frigului -, fie cade fără măsură, înecând totul, mai puțin păcatele noastre, care rămân la fel de înnegrite precum trunchiurile copacilor care nu mai pot rodi și se usucă. Poate că Vasile Voiculescu avea dreptate să scrie aceste scurte versuri de pocăință: „Îndură-te, coboară și vino de mă vezi/ Pân’ nu s-aștern pe mine solemnele zăpezi” (Vasile Voiculescu, Sonetul CLXXVI). Dar zăpada pocăinței este singura care ne lipsește. Și, înainte de a aștepta să vedem dacă iarna va fi grea sau nu, să ne preocupăm de cumplitul anotimp în care bântuie sufletul nostru.