Sperietoarea

Ninsese și-o speria, cât era ea de sperietoare, muțenia albă a câmpului. Nu găsea pe nimeni cu care să-și omoare urâtul, până într-o dimineață, când văzu pe cineva în depărtare.

Părea să fie un om. Poate chiar un om de zăpadă. Simți cum îi zvâcnește ceva în piept. Era inima ei, care începuse dintr-odată să bată. N-o împiedica faptul că era de cârpă. Se purta ca o inimă adevărată, bătând din ce în ce mai tare.

Ochii, deși de sticlă, se purtau și ei ca niște ochi adevărați, lăcrimând de bucurie. Doar că omul pe care-l văzuseră nu înainta deloc. Poate că nici nu era om, ci vreun câine rătăcit.

Cu toate că nu se pricepea atât de bine la oameni, oricum, nu atât de bine ca la ciori, era cât se poate de sigură că ochii nu o înșelaseră. Numai că omul pe care-l aștepta și pe care-l văzuse venind spre ea, se făcea tot mai mic pe măsură ce trecea timpul. Ajunsese mic de tot, cam cât gămălia acului pe care-l simțea înțepând-o în inimă. Încă puțin și se făcea nevăzut.

Înainte să nu-l mai vadă deloc, sperietoarea își luă inima în dinți, cea de cârpă, fiindcă alta nu avea, și hotărî să plece ea în căutarea lui. Măcar până la linia orizontului să-l caute, mai departe nu mergea! În drum spre linia aceea, se întâmplară, aproape în același timp, câteva lucruri: începu să viscolească, veni noaptea și-i apăru în față un sat. Zise c-ar fi mai bine să rămână peste noapte în sat.

Inima îi bătea mai tare decât vântul, care bătea mai tare decât pumnii ei de cârpă, care băteau cât puteau ei de tare în porți. Dar nu-i auzea nimeni, spre deo­sebire de inimă, care, cu toate că era tot de cârpă și ea, se auzea.

În orice caz, eu am auzit-o. Și-am fugit într-un suflet la poartă. Era toată un sloi de gheață. Doar inima și ochii îi mai rămăseseră vii! Am dus-o iute în casă și am așezat-o lângă sobă.
În zori, semn că începuse să se dezghețe, s-a umplut odaia de toate florile câmpului.

Mirosea a miez de vară casa noastră! Mamei îi părea bine că adusesem sperietoarea înăuntru. Și îngerului de deasupra patului îi părea bine, deoarece l-am văzut cum scoate capul din icoană și soarbe cu poftă câteva guri de aer proaspăt.

Mi-ar fi plăcut ca sperietoarea să nu mai plece de la noi. De aceea, am și făcut, dis de dimi­neață, un om de zăpadă în curte, și ea, crezând că e cel pe care-l căuta, n-a mai plecat. Toată iarna a fost vară în casa noastră. La fel și-n iernile ce au urmat.

Primăvara, duceam sperietoarea la vie, iar toamna târziu o aduceam înapoi acasă.

Chiar acum, când scriu aceste rânduri, în odaia de la drum a început secerișul grâului. Prin cea de la mijloc trece în zbor un stol de ciocârlii. Deschid pentru câteva clipe fereastra și se umple tot satul de cântecul lor. E ca și cum ar ninge cu cântec de ciocârlii în loc de zăpadă.

În vremea asta, eu ies afară în viscol și le arunc copiilor ce se dau cu sania pe drum un pumn de cireșe coapte, culese din livada crescută peste noapte în tindă.

E vară în toate odăile casei noastre! Îndeosebi atunci când afară viscolește cumplit! Nici nu e de mirare de ce îngerul din icoană se uită la sperietoarea care stă zgribulită lângă sobă ca la un înger de-al lui!