Stavrofora Elena Simionovici sau lumina aşezată peste culorile Voroneţului

Când cineva vine pe lume în ziua de 14 noiembrie, îi are drept ocrotitori pe Sfântul Grigorie Palama și pe Sfinții Palamiți, membrii familiei acestuia, cei care au mărturisit cu putere despre posibilitatea omului de a dobândi îndumnezeirea după har și transformarea firii înclinate spre păcat într‑una care Îl caută pe Dumnezeu. Ei ne‑au arătat că omul se poate bucura de strălucirea dumnezeiască asemenea Apostolilor care L‑au însoțit pe Domnul pe Muntele cel înalt și au gustat din ea „pe cât au putut” să o cuprindă. A te naște sub un astfel de ocrotitor înseamnă a primi, încă de la începutul vieții, o chemare spre înălțime.

Părinții Bisericii, Sfântul Grigorie Palama în mod deosebit, ne învață că darurile Luminii sunt accesibile tuturor celor care trăiesc în același duh al căutării neostenite. O bucurie greu de rostit în cuvinte se revarsă asupra celor care se împărtășesc de asemenea binecuvântări. Sfântul Grigorie Palama rămâne un mare pedagog al pocăinței și unul dintre cei care s‑au învrednicit încă din această viață de pregustarea „zilei a opta”, când Lumina neînserată se va așeza peste cei ce au tânjit mereu după slava Dumnezeirii. Această învățătură nu a rămas pentru monahia Elena Simionovici o simplă noțiune teologică, ci a devenit un îndreptar de viață, o busolă a sufletului în parcursul ei duhovnicesc.

Într‑o asemenea lumină și‑a început slujirea la Mănăstirea Voroneț monahia Elena Simionovici. Împreună cu stareța Irina și cu alte maici dornice de slujire, a venit de la Moldovița în zilele premergătoare marelui praznic al Învierii Domnului, în anul 1991. Un entuziasm greu de descris, o dorință arzătoare de a lucra în ogorul Domnului domneau atunci într‑o mănăstire care nu mai funcționa ca obște de aproape două secole, fiind încercată atât de stăpânirea austro‑ungară, cât și de vremurile neliniștite ale regimului comunist. Era o vreme a renașterii, în care credința înăbușită atâția ani ieșea din nou la suprafață cu multă putere, iar mănăstirile se trezeau din amorțeală precum florile după o iarnă grea și îndelungată. În acest context de speranță și jertfelnicie, maicile venite la Voroneț știau că nu le așteaptă un drum ușor, ci unul presărat cu osteneli - dar tocmai aceasta le făcea inimile să ardă mai tare.

Ctitoria Voronețului, vestită în întreaga lume, a fost supranumită „Capela Sixtină a Europei de Est”, asemănată cu cele mai frumoase chivote, iar frescele sale, marcate de vestitul albastru de Voroneț, au fost comparate cu operele marilor maeștri ai picturii universale. Cineva a afirmat că pictura de la Voroneț „nu‑și află egal decât în frescele lui Giotto”. Și totuși, dincolo de toate încercările de asemuiri, Voronețul rămâne un unicat, o mărturie vie a ceea ce poate naște credința atunci când se întâlnește cu geniul artistic al unui popor. Această frumusețe unică a fost repusă de monahia Elena Simionovici într‑o lumină care, fără a fi confundată cu cea de pe Tabor, amintește totuși de strălucirea ei.

Cuvintele sale despre Schimbarea la Față, despre Judecata de Apoi și despre alte teme fundamentale ale teologiei ortodoxe au transformat Mănăstirea Voroneț, de‑a lungul anilor, într‑o adevărată academie duhovnicească. Rostirile maicilor–ghid, între care un loc aparte îl are monahia Elena, au avut eleganța și profunzimea unor conferințe de înalt nivel, vorbind deopotrivă pelerinilor evlavioși și vizitatorilor străini de taina Ortodoxiei despre frumusețea credinței noastre. Nu puțini au fost cei care, veniți din curiozitate turistică, au plecat cu sufletul atins de ceva ce nu puteau descrie în cuvinte, dar care îi însoțea pe drumul de întoarcere spre casă.

Un dar deosebit a primit monahia Elena Simionovici atunci când a fost răsplătită cu rangul de stavroforă în semn de prețuire pentru lucrarea ei editorială, pentru bogăția cuvintelor scrise și rostite, pentru volumele închinate Mănăstirii Voroneț și pentru trăirile și călătoriile sufletești care s‑au transformat mereu în pagini de o mare frumusețe. Cinstirea văzută nu a făcut‑o să se înalțe în deșert, ci, dimpotrivă, a înălțat‑o către smerenia celui care știe că orice dar vine de Sus și că purtătorul lui este doar un vas de lut, chemat să slujească.

Recunoscută ca o povestitoare cu har, monahia Elena a împărtășit numeroaselor grupuri de vizitatori și pelerini de la Voroneț gândurile și experiențele ei. A adunat aceste trăiri în mai multe cărți, ca o persoană cultivată, devenită între timp membră a Uniunii Scriitorilor din România și președinte de onoare al Societății Scriitorilor Bucovineni, prezentă, vreme îndelungată, la cele mai importante manifestări culturale ale Ținutului Sucevei și nu numai. Cărțile pe care le‑a alcătuit cu multă dragoste nu sunt simple volume de impresii, ci adevărate punți între lumea văzută și cea nevăzută, între pământul Bucovinei și cerul spre care se înalță turlele mănăstirilor.

Mănăstirea Voroneț, monument UNESCO cunoscut în întreaga lume, și‑a redobândit renumele și datorită strădaniilor acestei călugărițe cu o deschidere remarcabilă către lumea culturală, academică și artistică, căreia i‑a devenit un ghid harismatic, luminos și înțelept. Prin glasul ei, zidurile pictate au prins grai, iar sfinții din fresce au început să vorbească inimilor celor care le priveau chipurile.

La vârsta de 80 de ani, maica Elena Simionovici nu caută aprecieri omenești. Preocupată de rugăciune, de împlinirea pravilei, de prezența neabătută la sfintele slujbe și de dăruirea deplină față de viața monahală, ea dorește mai ales răsplata de la Dumnezeu și de la sfinții Lui, în chip aparte de la Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, ocrotitorul mănăstirii. Sub acoperământul acestui mare nevoitor, generații întregi de monahi, clerici și pelerini au trecut prin incinta uneia dintre cele mai strălucite ctitorii voievodale ale Moldovei. Sihastrului de la Putna, cel care a sfătuit voievozi și a văzut mai departe decât ochii trupești pot vedea, maica Elena i‑a închinat o evlavie statornică, cerându‑i mereu mijlocirea în clipele de cumpănă.

Când a venit de la Mănăstirea Moldovița, monahia Elena a fost călăuzită, fără îndoială, de experiența viețuirii într‑o obște deja formată, bine rânduită, pentru a inspira comunitatea care a reînnoit viața monahală de la Voroneț. Astfel, împreună cu maicile venite atunci au reușit să implementeze la Mănăstirea Voroneț un mod de trăire monahală demn de tradiția locului. În acești ani, deși obștea nu a fost numeroasă, Voronețul a înregistrat realizări gospodărești, liturgice și culturale vrednice de pomenit. Căci nu numărul face puterea unei obști, ci unitatea inimilor și statornicia în rugăciune - iar acestea nu au lipsit niciodată de la Voroneț.

Un număr impresionant de personalități au poposit aici de‑a lungul timpului. Adesea aveau loc adevărate șezători literare, în ambianța bine cunoscutei ospitalități a comunității monahale. La fiecare eveniment, scriitoarea Doina Cernica prezenta Mănăstirea Voroneț și obștea ei în culori dintre cele mai luminoase. Desigur, cuvintele domniei sale exprimau deschiderea culturală a reputatei jurnaliste, dar erau mișcate și de atmosfera caldă și autentică pe care a simțit‑o în sânul mănăstirii. Nu poți zugrăvi astfel de tablouri fără un motiv adânc. Ospitalitatea de la Voroneț nu era una formală, ci izvorâtă din inimă, dând naștere la acea primire frățească pe care o găsești doar acolo unde rugăciunea a pregătit sufletele pentru întâlnire.

În viața obștii de la Voroneț, atât în vremea stareței Irina - pe care maica Elena a considerat‑o mereu o mamă duhovnicească și un model de fidelitate -, dar și acelor care i-au urmat, Gabriela și Eustochia, maica Elena a fost un sprijin statornic, un suflet dedicat cu tot devotamentul slujirii acestei mănăstiri. A știut să fie alături fără să iasă în față, să sfătuiască fără să impună, să lucreze în umbră pentru ca lumina mănăstirii să strălucească tot mai tare. Într‑o lume în care recunoașterea este căutată cu ardoare, ea a ales să fie piatra care nu se vede, dar care susține întreaga clădire.

Dincolo de deschiderea față de musafiri - vizitatori din țară și străinătate, personalități marcante ale culturii române, dar și slujitori ai Bisericii din întreaga lume -, monahia Elena a făcut cunoscută viața de la Voroneț, bucuriile și trăirile acestui loc prin scrierile ei. A scris despre frumusețea picturii, despre lumina albastră care strălucește pe zidurile bisericii, dar și despre „ferestrele pentru Voroneț” ale doamnei Cela Neamțu, care a adăugat culoare și rafinament celor deja existente. Fiecare rând scris de maica Elena poartă în el ceva din aerul proaspăt al dimineților bucovinene, din mireasma tămâiei și din liniștea care te întâmpină când pășești în curtea mănăstirii.

Contemplând o asemenea frumusețe, maica Elena a așezat în pagini tot ceea ce a văzut și a simțit, făcând cunoscut chipul Voronețului până departe în lume - fie vorbind oaspeților, fie transmițând prin cărțile ei aceste mărturii. Cuvântul maicii a devenit, astfel, o prelungire a albastrului de pe ziduri - o culoare a sufletului care ajunge acolo unde ochiul nu poate pătrunde.

De asemenea, a călătorit în locurile sfinte ale Ortodoxiei, rugându‑se împreună cu maicile ei de suflet. A urcat pe Muntele Taborului, asemenea ucenicilor Domnului, bucurându‑se de lumina și pacea acelui loc binecuvântat, iar experiențele trăite acolo le‑a așezat în pagini de o frumusețe aparte.

Urmărind presa sau imaginile difuzate de mass‑media, m‑am bucurat mereu de cuvintele ei, de frumusețea argumentelor culturale și de dorința monahiei Elena Simionovici de a face cunoscute altora tainele Ortodoxiei. În revista Bucovina Literară și ziarul Crai Nou și în alte publicații, maica Elena rămâne o prezență constantă, împărtășind cititorilor de aproape și de departe din experiența ei.

Pentru mine este emblematică dragostea ei față de stareța Irina Pântescu. Amândouă provin din județul Iași: una mai aproape de „cetatea celor șapte coline”, cealaltă mai aproape de Pașcani. Amândouă au împărtășit amintiri comune, iar darurile lor, întâlnindu‑se, au alcătuit un buchet spiritual unic. Și amândouă au iubit rugăciunea, găsind în ea izvorul de înțelegere pentru momentele grele prin care au trecut în reașezarea pe un făgaș bun a vieții călugărești de la Voroneț. Prietenia dintre ele a fost una din acelea care nu au nevoie de cuvinte multe, ci se hrănesc din împreună‑tăceri și din priviri care spun totul; o prietenie zidită nu pe nisip, ci pe stânca neclintitei credințe.

Așadar, în lumina Învierii pe care au trăit‑o la prima sărbătorire a Sfintelor Paști din anul 1991 - lumină care a crescut mereu, s‑a adâncit și s‑a așezat în inimile celor veniți atunci la Voroneț - s‑a așezat și slujirea maicii Elena Simionovici. Activitatea ei literară, dragostea pentru frumos, pentru pictură și artă, precum și deschiderea față de oaspeți, împreună cu dăruirea arătată în cei 35 de ani de slujire într‑o mare mănăstire, alcătuiesc o lucrare duhovnicească de mare amploare, o operă zidită în timp, în care maica Elena s‑a ostenit necontenit, asemenea unei lumânări care arde fără să se cruțe. Trei decenii și jumătate sunt o viață întreagă - și totuși, privind înapoi, par a fi trecut ca o clipă, atât de pline au fost de rodire și de sens.

Călătorind pe calea Luminii, ea le‑a vorbit tuturor despre învățăturile Evangheliei. Cele mai greu de împlinit rămân din Predica de pe Munte, despre iubire și despre iertare. La acestea s‑a nevoit neobosit monahia Elena Simionovici, iubindu‑i pe toți: și pe cei care au arătat dragoste pentru mănăstire, și pe cei care au privit cu indiferență, ba chiar cu potrivnicie. Întâlnindu‑i în anumite împrejurări, a reușit prin cuvintele ei să‑i înmoaie, să‑i lumineze, să‑i facă să înțeleagă rostul unui astfel de așezământ și mesajul pe care Voronețul îl trimite, asemenea unei raze neîntrerupte, până departe în lume.

A te ridica împotriva Mănăstirii Voroneț înseamnă, într‑un fel, a tăgădui importanța unor vetre de rugăciune precum cele din Meteora sau din Țara Sfântă, locuri cu istorie mai veche, dar care și‑au atins înaltul rost de a fi cetăți ale duhului, turnuri ale luminii. Asemenea lăcașuri nu aparțin doar unui neam sau unei epoci, ci întregii omeniri, fiind ferestre deschise spre cer, prin care harul se revarsă necontenit asupra lumii.

Bucuria ei de a scrie - fiind una dintre nu atât de numeroasele monahii preocupate de zidirea prin cuvânt nu doar din Moldova, ci și din întreaga Patriarhie Română - a făcut‑o să devină o prezență constantă în viața culturală a Sucevei. A fost și o călătoare neobosită, luând parte la întruniri ale monahilor ortodocși din lumea întreagă sau la momente în care prezența ortodoxă avea o greutate aparte. În acele întâlniri, maica Elena nu a fost doar o participantă, ci o mărturisitoare, purtând mireasma Voronețului și dăruind‑o celor care nu avuseseră încă bucuria de a‑l cunoaște.

Inspirându‑se din cuvintele Scripturii și din marile albume de artă care scot în evidență frumusețea și importanța picturilor mănăstirilor din nordul Moldovei, maica Elena Simionovici și‑a adus propria contribuție. Toate cuvintele așternute în pagină de‑a lungul anilor redau farmecul pământului moldav, tihna codrilor Bucovinei și, mai ales, lumina picturii românești - preocupările de temelie ale monahiei Elena Simionovici. Scrisul ei este o îmbrățișare a locului în care s‑a înrădăcinat, o declarație de dragoste față de munții și văile care au odrăslit sfinți și adăpostesc ctitorii voievodale.

Am lecturat adeseori reflecțiile ei în Bucovina Literară, în Crai Nou și în alte publicații, texte care, în timp, au fost adunate în volume ce au văzut lumina tiparului în ultimii ani. Toate acestea rămân mărturii ale iubirii și ale preocupărilor înalte ale maicii Elena Simionovici, asemenea unor pietre prețioase ale sufletului, șlefuite cu migală și adevăr.

Ea întâmpină această sărbătoare aniversară cu inimă mulțumitoare către Dumnezeu. În general, monahii fug de momente zgomotoase, dar găsesc în taina Sfintei Liturghii, în frumusețea vieții de obște și mai ales în rugăciunea tainică a inimii, locul potrivit pentru a‑I aduce Domnului mulțumire.

Într‑o astfel de zi aniversară, dincolo de cuvintele de felicitare firești, dar care nu trebuie să tulbure liniștea unui monah ce cunoaște și valoarea, și măsura lor - aducem lui Dumnezeu o rugăciune pentru monahia stavroforă Elena Simionovici: să‑i dăruiască puterea de a rămâne mereu alături de mai tinerele ei surori de nevoință, puterea de a scrie, puterea de a ierta și de a înțelege lucrurile cu acea înțelepciune care vine doar din lupta cea bună.

Ne rugăm, de asemenea, ca aceste cuvinte rostite și scrise să fie dăruite în continuare prietenilor, pelerinilor și călătorilor care ajung la Voroneț sau care, citindu‑le, vor pătrunde măcar o parte din taina acestui loc, unde pictura, rugăciunea și lumina alcătuiesc un singur imn adus lui Dumnezeu. La Voroneț, cerul și‑a întipărit albastrul nemuritor chiar și în ziduri, iar clopotele continuă să cheme la rugăciune, așa cum au făcut‑o de veacuri, îmbiind sufletele să guste din mireasma Cuvântului. În această simfonie a locului, glasul maicii Elena rămâne o notă caldă și limpede - una care nu se stinge, ci se adâncește în profunzimea Luminii line.