Stavrofora Teodora Popoaia, exemplu de smerenie, râvnă şi dăruire

Stavrofora Teodora Popoaia de la Mănăstirea Văratec s-a născut la 23 iulie 1936, în familia binecredincioșilor creștini Eftimie și Ecaterina Popoaia din localitatea Hangu, județul Neamț, primind la Sfântul Botez numele Ana.

A intrat în obștea Mănăstirii Văratec în 1951, iar la 9 aprilie 1974 a fost tunsă în monahism, cu numele Teodora. A împlinit diverse ascultări: ucenică la atelierul de covoare, iar mai târziu contabilă și secretară în cancelaria mănăstirii. A studiat pentru câțiva ani la Seminarul de la Mă­năstirea Agapia și a continuat apoi studiile seminariale la Mănăstirea Neamț, după o lungă perioadă în care monahismul s-a aflat într-o grea încercare. A fost izgonită din mănăstire în anul 1959, conform Decretului 410, și a revenit șase ani mai târziu.

Între anii 1992 și 1999 a împlinit ascultarea de stareță la Mănăstirea Durău, când a primit și rangul de stavroforă. Între realizările de la Durău reținem și pe aceea de înființare a Schitului Răpciunița, în vatra isihastă de altădată a Muntelui Ceahlău, sub ocrotirea Sfintei Preacuvioase Teodora de la Sihla. Activitatea ei de la Durău s-a aflat sub semnul purtării de grijă și al ajutorului primit de la Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei.

Întrebată în ultimii ani de slujitori ai Bisericii și de istorici despre viața monahală de altădată, maica Teodora a făcut mărturisiri care vorbesc despre încercările călugărițelor și ale monahilor în general, mai ales ale celor care au cunoscut anii refugiului și ai exilării din mănăstire.

Mărturisea că pentru ea bate ceasul plecării, adică se pregătea pentru ziua când se va îndrepta către Împărăția lui Dumnezeu și spunea că foarte multe dintre viețuitoarele bătrâne ale mănăstirii s-au dus pe rând. Aștepta și ea ceasul chemării la Domnul, pe Care L-a slujit cu devotament și ascultare desăvârșită.

Întrebată de vremurile pline de încercări pe care le-a trăit în urma Decretului, maica avea nevoie de batistă, întrucât atunci când povestea despre acele momente nu se putea abține să nu plângă. Era, într-adevăr, o trăitoare.

A dorit să vină în mănăstire de la 6-7 ani, pentru a o urma pe sora ei, monahia Nimfodora, însă aceasta a insistat mult ca ea să urmeze mai întâi anii de școală primară. Îi spunea mamei: „Dă-o la școală, pentru că dacă nu are școală, nu pot să o iau la mănăstire; astăzi fără școală nu te mai primește nimeni”.

După ce a terminat cele șapte clase, s-a dus să-și ia actele, dar directorul văzând-o cu batic pe cap (pentru că mama nu o lăsa să iasă în sat fără batic) i-a spus: „Ce? Vrei să te faci maică? N-o să-ți dau nici un act!”

Unii oameni se comportau urât, mai ales cei cu funcții importante, care profitau de faptul că regimul aflat la putere nu iubea Biserica, nici pe cei care erau aproape de ea…

Ca urmare a Decretului au plecat din șase sute de călugărițe patru sute; celelalte două sute, cu vârste îna­intate, au rămas să ducă mai departe tradiția mănăstirii. În vremea aceea erau vreo șaizeci de surori sub douăzeci și cinci de ani. Au fost chemate de cineva de la Departamentul Cultelor, venit tocmai de la Bacău, care le-a spus să plece. Dar cum să plece? Cu mult curaj întrebau: „Cum să plecăm? Unde să plecăm? Noi nu mai avem case, nu mai avem nimic”. Nu mai aveau părinți, pentru că unii dintre ei muriseră în anii din urmă.

A stat ascunsă în apropierea mănăstirii timp de doi ani. S-a dus apoi în satul Poiana, comuna Crăcăoani, la o soră de-a ei, tare necăjită.

Fiindcă în satul natal se amenaja lacul de acumulare de la Bicaz, multe locuințe au fost evacuate, iar oamenii au ales loc de casă prin satele județului Neamț, pentru a-și putea duce zilele mai departe.

Maica Teodora își aducea aminte că a mers împreună cu sora ei, Nimfodora, vreo 30 km pe jos, cu traista în spate, în care avea o bucată de mămăligă și brânză. Înainte de a sfârși drumul, au poposit să mănânce ceva pentru că nu mai puteau merge și tremurau de frig, dar brânza și mămăliga erau înghețate. I-a zis atunci surorii: „Cred că Dumnezeu vrea să ne mântuiască. Hai să mergem înainte cu ajutorul Lui”. Și așa au mers până la o soră care le-a primit, locuind apoi lângă casa părintească și lucrând la covoare, muncind din greu pentru a avea cu ce-și duce zilele.

După anii de pribegie, care i s-au părut o veșnicie, a primit vestea că s-ar putea să fie primită din nou la mănăstire.

Maica Nimfodora venise mai devreme; era mai în vârstă decât ea cu zece ani, dar era tare bolnavă. O primise în audiență Mitropolitul Iustin, care i-a spus: „Maică, dacă o să fii cuminte, o să te primesc.” Și așa a fost.

La 5 ianuarie 1965 a revenit și Teodora la Văratec.

A primit ascultare la Cancelarie, întrucât era mare lipsă de personal. Făcuse câțiva ani de școală și înțelegea bine lucrurile. Era nevoie de pricepere și jertfelnicie, întrucât acolo se trudea de dimineață până seara. Ajungea uneori în chilie pe la miezul nopții.

După câțiva ani a venit și ceasul călugăriei. În Săptămâna Sfintelor Pătimiri din Postul Păresimilor, în anul 1973, s-au făcut la Văratec primele călugării de după Decret. Nu credea nimeni că va mai fi cineva tuns în cinul monahal în anii aceia. Împreună cu maica Teodora au primit haina îngerescului chip maica Onufria, mare cântăreață și dirijoare de cor, peste ani stareță la Mănăstirea Văratec, și maicile Pangratia, Sofia, Efrema și Antima. Între ele, cea mai mică era Teodora, care avea atunci treizeci și opt de ani.

În mijlocul lumii se mai aflau încă multe călugărițe de la Văratec, Agapia, Războieni și de la alte mănăstiri. Trudeau din greu la Săvinești, Târgu Neamț, Penicilina - Iași sau la Filatura de in și cânepă din Fălticeni. Le încadrau ușor și chiar le primeau cu bucurie pentru că erau harnice și pricepute; ba le mai ofereau și câteva sute de lei în plus pentru schimbul de noapte, dar nu le trebuiau banii și nimic altceva, singura dorință a lor fiind aceea de a reveni la mănăstire.

Regimul aflat la putere făcea orice ca să distrugă mănăstirile: cei de la Miliție, de la Departamentul Cultelor și de la Securitate le urmăreau cu atenție în fiecare zi. Persoane îmbrăcate în civil veneau și observau atent viața în mănăstire, iar dacă vedeau persoane tinere, întrebau: „Ce cauți aici?” Trebuia să fugi, să te ascunzi, așa cum s-a întâmplat de multe ori și cu maica Teodora, care se pitea în cămară, sau în șifonierul cu haine, atunci când bătea la ușă vreun milițian ori altcineva venit să vadă dacă mai locuia acolo.

Maica Teodora plângea mereu fiindcă fusese nevoită să părăsească mănăstirea, spunând: „ Cum au îndrăznit să mă scoată din mănăstire? Dacă nouă ne-a plăcut viața monahală, de ce ne-au scos?” Apoi, smerindu-se, spunea: „Am socotit că pentru păcatele noastre s-a întâmplat aceasta; așa a fost pentru a vedea și noi ce este viața, să suferim, că altfel nu se poate.” Le mai zicea maicilor tinere uneori: „Cum? Este greu acum? Nu se compară cu ce a fost altădată.”

Găsea întotdeauna timp dimi­nea­ța, foarte devreme, ori seara, foar­te târziu, să meargă la biserică, ori să înalțe rugăciuni în chilie. Trecea uneori în grabă pe lângă biserică și se ruga în sinea ei: „Doamne, iartă-mă! Doamne, nu mă lăsa!” Erau rugăciuni simple, dar spuse din toată inima.

Își aducea aminte că după pensionare, când avea mai mult timp liber, a reușit să citească Ceasul al IX-lea, adică să participe la slujbe de la Amin la Amin; printre lacrimi l-a citit de la început la sfârșit și spunea: „Din tinerețe, de când aveam ascultarea la Ceaslov (așa cum erau în mănăstirile mari ascultările pentru surorile care citeau textele Laudelor bisericești), nu mai participasem la o Vecernie”, pentru că se făcuse tuturor toate din lipsa personalului, dar mai ales din dorința de a fi de folos mănăstirii cu care se identificase.

De multe ori noaptea, pe potecile munților, împreună cu alte călugă­rițe, se ducea până la Sihla.

Mărturisea că părintele Paisie Olaru, marele duhovnic, le încuraja, iar părintele Cleopa le povățuia cu multă înțelepciune. Le sfătuia să-și țină rânduiala și să împlinească făgăduințele pe care le-au făcut, iar pe unele le spovedea cu multă grijă părintească, știind că viața le este plină de încercări.

Pe cărările munților, maicile de la Văratec și de la Agapia s-au dus către Sihla și către Sihăstria, căutând binecuvântare și alinare, iar înainte de a se ivi zorile se întorceau la mănăstire pentru a-și îndeplini ascultările. Viața multora dintre aceste călugărițe a fost la fel ca în paginile Patericului.

Către sfârșitul activității, deși era pensionară, Maica Teodora a pri­mit ascultarea de stareță la Mănăstirea Durău. Transformată în mă­năstire de călugărițe, Durăul avea nevoie de rugăciune, dar și de mi­siune. Cele câteva călugărițe veni­te de la Văratec au arătat evlavie și dragoste pentru rânduiala slujbelor, pentru pravilă, dar și pentru primirea pelerinilor.

Au venit în anii aceia foarte mulți oaspeți, grupuri de preoți cu familiile lor, studenți, tineri de diferite vârste, profesori, teologi recunoscuți în mediile internaționa­le, invitați la conferințe preoțești ori la întâlniri cu teme teologice și pastorale.

În anul 1995, la inițiativa și invitația Mitropolitului Daniel al Moldovei și Bucovinei, mai mulți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori, sub protia Patriarhului Ecumenic de Constantinopol Bartolomeu I, au slujit la sfințirea paraclisului din cadrul centrului cultu­ral-pastoral aflat lângă mănăstire. Au slujit atunci la Durău: Partenie al III-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa; Pavle al Serbiei; Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Hrisostom, Arhiepiscopul Ciprului; Ioan al Kareliei și a toată Finlanda; Constantin de Skitopolis; Calinic de Pireu; Nicodimos de Ierissos și Muntele Athos; Iakob de Laodiceea; Nicolae de Sarajevo; Sava de Sumadia; Hrisostom de Kitiu; Victorin, Arhiepiscopul român din Statele Unite ale Americii și Canada; Petru al Basarabiei; Casian al Dunării de Jos, cu mulțime de monahi, cler și credincioși. Câțiva ani mai târziu, Arhiepiscopul Hristodoulos al Atenei și a toată Elada avea să poposească și el la Durău.

De asemenea, ierarhi din locuri diferite, profesori și teologi de prestigiu s-au bucurat de ospitalitatea și grija călugărițelor de la Durău, povățuite în anii aceia de maica Teodora Popoaia.

Printre virtuțile maicii Teodora, care au fost și ale surorii ei după trup și după duh, monahia Nimfodora (și ea stareță la Mănăstirea Durău în anii 1990-1992), a fost și formarea de ucenițe, între ele aflându-se și actuala stareță a Mănăstirii Durău, stavrofora Raisia Lungu, monahia Adriana Lungu (ostenitoare de mulți ani la Reședința Patriarhală), stavrofora Hristofora Rusu, stareța monahiilor de la Reședința Patriarhală, monahia Tomaida Butnaru, monahia Filofteia Lungu și altele.

Lângă casa ei a locuit până în urmă cu câteva săptămâni monahia Oliviana Apetrei, sora arhim. Partenie Apetrei, fost Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași. Tot vecină i-a fost primitoarea monahie Aglăida Poenaru, gazdă în timpul verii a familiei scriitorului Grigore Ilisei.

În chip special, a fost sfetnic apropiat și colaborator prețios unor starețe: arhimandrita Pelaghia Amilcar, stavrofora Nazaria Niță, stavrofora Onufria Nechifor și stavrofora Iosefina Giosanu. Apropiate i-au fost toate maicile din mănăstire. Le-a ajutat, povățuit și îndemnat spre cele rânduite vieții călugărești.

Am poposit în vremea slujirii mele la Iași, dar și în ultimii unsprezece ani (mai rar), în casa maicilor Nimfodora și Teodora de la Văratec. De cele mai multe ori am fost însoțit de părintele arhimandrit Arsenie Butnaru, fratele meu de slujire, pentru mulți ani, la Catedrala Mitropolitană din Iași. O atmosferă primitoare, caldă, simplă și tradițională te îmbia în chiliile liniștite ale maicilor rugătoare și binevoitoare; un colț de Rai, rupt de ceea ce întâlnim în general în lume. Un duh al rugăciunii și liniștii guverna spațiul în care maicile și-au împlinit ani la rând aspra lor nevoință.

În casa lor au venit adeseori, cu prilejul unor sărbători sau în timpul verii, persoane importante din multe locuri ale Moldovei, clerici, scriitori, medici, profesori, iubitori de artă și de frumos.

Poarta casei maicilor Teodora și Nimfodora era întotdeauna deschisă. Găseau acolo o masă caldă săracii, nevoiașii, oamenii simpli, călătorii și pelerinii. Au însoțit întotdeauna rugăciunea cu fapta cea bună, nevoința cu milostenia și au înțeles că Dumnezeu răsplătește fiecăruia după inima lui.

Așa cum s-a întâmplat la sfârșitul lunii ianuarie 2012, la moartea maicii Nimfodora (la pomenirea Aducerii moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur), și la începutul lui martie 2018, un covor imaculat de nea, parcă anume trimis de sus, s-a așternut peste Mănăstirea Văratec în zilele când stavrofora Teodora s-a dus să primească răsplata făgăduită de Împăratul din Ceruri.

Pentru a nu irosi cuvintele, așa cum nu îi plăcea nici maicii Teodora, am să spun doar atât: ea a fost un stâlp al Mănăstirii Văratec, o călugă­riță care s-a jertfit de dimi­neața până seara târziu, fără a aștepta răsplată de la oameni.

A fost, de asemenea, pentru șapte ani și patru luni, stareță nevoitoare la Mănăstirea Durău, făcând legătura dintre perioada când monahii sihaștri, așezați sub poalele Peonului (Ceahlăului), s-au rugat mult, iar monahiile au venit să trudească ducând mai departe tradiția monahală păstrată acolo de multe veacuri.

Călugărițele au iubit întotdeauna jertfelnicia și ascultarea, iar între ele, vreme de aproape șaptezeci de ani, un model de trăire și înțelepciune a fost monahia stavroforă Teodora Popoaia de la Mănăstirea Văratec.