Stavropoleos 300 - dorul după liniște în mijlocul cetății

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32).

La puține zile după Înjumătățirea Praznicului, în ajunul Duminicii Femeii Samarinence, popasul de la Mănăstirea Stavropoleos ne-a îndemnat să-l cinstim pe unul dintre „casnicii lui Dumnezeu”, propovăduitor al Evangheliei și mărturisitor prin sânge, Sfântul Iustin cel iubitor de înțelep­ciune, care a devenit, începând cu anul 2008, împreună-ocrotitor pentru o veche biserică de mănăstire din Cetatea Bucureștilor, o vreme parohie, remar­cată de turiști, îndrăgită de credincioși și prețuită de monahi, cărturari și iubitori de frumos.

Cuvintele Evangheliei, ce se referă la cei care Îl iubesc pe Mântuitorul, sunt profunde, dătătoare de nădejde și nasc în inimile ascultătorilor dorul după Cel iubit, dăruind putere spre ostoirea acestuia, amintindu-ne și de mărturisirea Dreptului Iov: „Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 27).

Martirii, cei slăviți între sfinții Bisericii, consti­tuie exemplul cel mai grăitor al unei iubiri fără margini, pe care au arătat-o Fiului lui Dumnezeu.

Apostolii, urmașii acestora, cuvioșii, pururea po­meniții ctitori ai lăcașurilor de cult, unii dintre ei cu rosturi însemnate în vremea lor, marii teo­logi care nu au contenit să propovăduiască prin faptă și cuvânt, rostit sau scris, învățătura Evangheliei iubirii lui Hristos și toți fiii Bisericii proslăviți de Dumnezeu cu darul sfințeniei sunt importanți și cinstiți îndeosebi, dar martirii, care L-au mărturisit pe Hristos cu prețul vieții, se bu­cură de o cinstire aparte.

De aceea, la temelia bisericilor, în piciorul Sfintei Mese și în Sfintele Antimise, se așază moaște de martiri, amintindu-ne cum odinioară pe mormintele acestora se săvârșea Dumnezeiasca Liturghie.

La Ierusalim, Roma, Nicomidia și în toate celelalte locuri unde au mărturisit creștinii, în zilele lor de pomenire, Liturghia se oficia deasupra mormintelor care adăposteau moaștele lor ca pe niște tezaure de mare preț. Așa le-au prețuit dintotdeauna creștinii, din Biserica primară și până astăzi, ca fiind „mai cinstite decât pietrele pre­ți­oa­se și mai scumpe decât aurul” (Martiriul Sfântului Policarp XVIII, 2).

Această dragoste fără margini este reliefată mai ales de cuvintele Mântuitorului, Care a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Era vorba despre jertfa Sa răscumpărătoare: Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump Sângele Tău.

Dar cuvintele Domnului prefigurau și dragostea celor care aveau să Îl mărturisească pe El înaintea oamenilor, prin sânge.

Despre o astfel de iubire ne vorbește mai întâi în scrierile lui și, apoi, prin vărsarea sângelui, martirul Iustin, din veacul al 2-lea (†165).

Avea darul cuvintelor și al științelor vremii sale.

El a arătat că cea mai înaltă filosofie este aceea a cuvintelor Evangheliei, întrucât nici unul dintre curentele filosofice ale acelor vremuri, care-i captivau pe mulți tineri și învățați, nu putea ajunge la sublimitatea învățăturilor Cuvântului, Care S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14).

Cu toate că în acele vremuri existau vestite școli de filosofie, nici una nu s-a putut apropia de înălțimea învățăturilor evanghelice propovăduite de Iustin după convertirea sa, având curajul mărturisirii înaintea împăratului și a celor din înalta clasă conducătoare a vremii, ostilă Evangheliei și adepților ei, slujitori ai Bisericii, care au înțeles că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte” (I Corinteni 3, 19-20).

Înțelegem că apropierea de Dumnezeu este singura și înalta filosofie și că, în fața credincioșilor, trebuie să fim mai mult martori ai Evangheliei decât profesioniști ai retoricii.

Este uimitor că s-au păstrat din urmă cu 1.800 de ani documente, scrieri care reconstituie măcar în parte opera sa apologetică, din care se evidențiază inclusiv curajul său mărturisitor. Aflăm astfel despre chemarea dumnezeiască pe care Sfântul Iustin a primit-o spre cunoașterea Evangheliei prin minunata arătare pe malul mării a unui bătrân. Pe când el se gândea la proiectele pe care ar fi voit să le împlinească, înțeleptul trimis în mod tainic, al cărui nume rămâne necunoscut, i-a descoperit adevărul, pe care apoi l-a aprofundat.

Auzind despre profeții care au pregătit venirea în lume a Logosului întrupat și simțind o negrăită bucurie la aflarea acestor învățături, a dobândit un curaj exemplar, într-o perioadă de cumplite persecuții, în veacul al 2-lea, când, după spusele Sfinților Părinți, au curs pâraie de sânge care au făcut Biserica să triumfe. Chiar dacă Biserica nu avea îngăduința de a se afirma liber, iubirea Prea­sfintei Treimi i-a adunat pe credincioși în catacombe și prin diferite locuri tăinuite.

Despre Aghia Triada, Liturghie ori Botez, vorbește Iustin înțeleptul, care a găsit adevărata comoară, dar mai ales despre buna dorință de a petrece împreună cu Dumnezeu în veșnicie, cum a și fost răspunsul său la interogatoriul cu prefectul Romei, Rusticus, care l-a întrebat, în final, dacă nădăjduiește să primească ceva după ce va fi decapitat.

Împreună cu alți apropiați ai lui întru credință (Hariton, Haritó, Evelpist, Hierax, Peon și Liberian), a mărturisit că este încredințat de răsplata pe care Mântuitorul Hristos le-o va da lor și tuturor celor care iubesc cuvintele Evangheliei.

Cineva spunea că, în comparație cu martirii și cu dragostea lor fără margini, suntem vinovați de un păcat greu, și anume de apostazia tacită.

Adesea purtăm această vinovăție, atunci când nu dorim să Îl mărturisim cu toată inima pe Dum­nezeu și mai ales când nu împlinim cuvintele Lui.

Apostazia tacită... doar atât. Apostazia tacită este un păcat tot mai prezent...

În comparație cu această stare, sfinții martiri ne oferă înaltul exemplu de mărturisire, de curaj, de noblețe, de firesc.

De aceea, noi îi cinstim cum se cuvine în mănăstiri, în comunitățile parohiale, în casele creștinilor, ei constituind un permanent exemplu, într-o vreme când secerișul este mult și secerătorii puțini...

În contextul anului Stavropoleos 300, în ajunul Duminicii Samarinencei, am pomenit un martir care provenea din Cetatea Sichem, de la poalele Garizimului, unde Mântuitorul a poposit, propovăduind cuvintele Evangheliei.

Acolo, pentru prima oară, unei femei, Domnul i S-a descoperit ca fiind Mesia.

În apropiere de fântâna lui Iacob, sub soarele fierbinte, Mântuitorul ne-a învățat cum trebuie să se închine cei care Îl caută pe Adevăratul Dumnezeu, nu doar în Ierusalim, ci pretutindeni, pentru că închinarea Lui se face în duh și adevăr.

Aproape de locul unde s-a născut Sfântul Iustin se află doi munți, unul al binecuvântării și altul al blestemului.

Până astăzi, pe muntele blestemului din Samaria, dăinuie edificii în care se adună cei care se depărtează de Dumnezeu, chiar unii vrăjitori dintre cei vestiți, nu doar în Israel, ci din toată lumea.

În acel loc, adevărul caută să biruie, iar lumina se așază deasupra întunericului.

Acolo, la Nablus, cum se numește localitatea în prezent, în ținutul patriarhilor de altădată, se întâlnesc martiri și în vremea noastră.

În anul 1979, la rugăciunea de seară, un arhimandrit care slujea la biserica Fântânii lui Iacob a fost în mod cumplit ucis cu toporul, iar Patriarhia Ierusalimului l-a canonizat în anul 2008. Numele lui se adaugă neomartirilor, Filomenus.

Numărul mare al mărturisitorilor demonstrează că, și în prezent, ca și mai demult, religia cea mai persecutată rămâne creștinismul, care încă oferă cei mai mulți martiri, mai ales în unele țări unde nu este îngăduită prezența lor.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a devenit în 2008 ocrotitor al Cetății Crucii, împreună cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfinții Atanasie cel Mare și Haralambie, după cum a fost statornicit dintru început de către fericitul ctitor, arhimandritul grec Ioanichie, venit din Epir și ajuns la București, Mitropolit de Stavrupolis, încheindu-și zilele în acest binecuvântat loc, după ce a lăsat una dintre cele mai frumoase biserici zidite în cetate, care, deși nu este foarte încăpătoare, are alte volute și detalii care îi evidențiază frumusețea.

Posibilă și în mic e măreția, ne spune poetul, iar, într-un astfel de chivot, frumusețea și lumina se întâlnesc la fel de mult.

Îndată după ce Cuviosul Daniil Sihastrul a trecut la Domnul, Mitropolitul Grigorie Roșca a dorit să-i picteze chipul cu aureolă, cum îl întâlnim pe peretele Mănăstirii Voroneț, la puțină vreme după trecerea lui în veșnicie.

La începutul anilor 2000, participând la sfin­țirea unei mari biserici din ținutul Neamțului, la Mănăstirea Sihăstria, închinată Sfintei Teodora, Mitropolitul Daniel al Moldovei a rânduit, inspirat, pe lângă hramul pentru care a și fost zidită biserica, un altul nou, închinat Sfântului Mucenic Victorin, ocrotitor al harnicului stareț de la Sihăstria, arhi­mandritul Victorin Oanele. A fost o surpriză, dar și o răsplată pentru strădaniile unui monah râvnitor...

La fel s-a întâmplat și la Stavropoleos, în anul 2008, când biserica a primit un nou ocrotitor, pe Sfântul Iustin Martirul, care-i adună, pe lângă credincioșii de care Biserica noastră a fost mereu alături, pe iubitorii de înțelepciune.

Filosof înseamnă să fii iubitor al înaltelor idealuri, să cauți înțelepciunea și să trăiești cu înțelepciune, să deosebești mereu binele de rău, să înțelegi lucrurile importante ale vieții, să distingi căile care duc la viață ori la moarte.

A fi filosof înseamnă a iubi lumina și a te feri de întuneric, mare lucru împlinind oamenii care înțeleg aceste adevăruri, apropiindu-se de Dumnezeu prin frecventa participare la Sfânta Liturghie și manifestând o deosebită atenție față de viața duhovnicească.

Este îndemnul constant al obștii stavropoliene, adresat cu dragoste și stăruință credincioșilor care vin aici, invitându-i la o permanentă interogare a conștiinței fiecăruia.

Se cere fiecăruia să aibă căutări spre Adevărul înalt și frumos, asemenea tânărului înțelept Iustin, care, aflându-se pe malul mării, s-a întâlnit cu trimisul lui Dumnezeu, ori ca tânărul din Evanghelie care a venit la Mântuitorul și L-a întrebat: Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? (Marcu 10, 17).

Dacă avem și noi astfel de preocupări, înseamnă că gândul nostru urcă spre Cer…

La acestea se adaugă grija pentru cuvintele Evangheliei, care ne îndeamnă să dăm întâietate celor de lângă noi, un deziderat greu de împlinit.

Dacă mănăstirea are în vedere râvna de a oferi cinstire celorlalți, înseamnă că dorește să fie foarte aproape de Dumnezeu...

Obștea de la Stavropoleos are ca preocupare constantă descoperirea și valorizarea frumuseților spirituale, armonia arhitecturală, frumusețea cuvintelor, a cântării, a întâlnirilor duhovnicești ori a dialogului ziditor de suflete.

Pentru aceste îndeletniciri înalte, obștea trudește mereu.

Se cultivă, de asemenea, și darul deosebirii, despre care cei de la Stavropoleos spun că este un dor. Darul discernământului rămâne un dor, care ne animă și pe noi, măcar uneori.

La Stavropoleos, în Cetatea Crucii, după cum lămurește însuși numele mănăstirii, mulți oameni doresc să-și răstignească propriul „eu”.

Între apropiații mănăstirii, pe lângă viețuitoarele monahii și duhovnicul lor, sunt și mulți pelerini care calcă pragul chinoviei, angajați în această lucrare frumoasă, dar și anevoioasă.

A ne asuma crucea și a face parte dintr-o cetate a Crucii presupune o permanentă renunțare la care suntem chemați pentru a ne putea bucura împreună cu Domnul, neuitând că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.

Ne rugăm ca împlinirea celor trei veacuri să fie plină de daruri pentru continuarea lucrării duhovnicești și cărturărești în Mănăstirea Sfintei Cruci, spre a fi tot mai primitoare pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu, după chipul Păstorului Cel Bun, Care lasă cele 99 de oi și merge în căutarea celei pierdute. Când a găsit-o, se bucură mai mult decât pentru celelalte 99, după cum ne încredințează cuvintele Evangheliei.

Să fie mereu Mănăstirea Stavropoleos o casă a iubirii, precum și un loc al alinării durerilor sufletești și trupești, un spațiu al mărturisirii și al doririlor înalte, o Agoră a propovăduirii săvârșite în anii de după convertire până la sfârșitul vieții sale de Martirul Iustin, un filosof înțelept care L-a întâlnit pe Dumnezeu, considerând apropierea de El și viața trăită întru învăță­turile Sale drept cea mai înaltă filosofie.

Nu pot fi uitate eforturile a doi părinți teologi și cercetători care, în ultimii ani, s-au îngrijit în mod deosebit de slujba și viața Sfântului Iustin Martirul și Filosoful.

Și unul, și celălalt (pr. Bogdan Tătaru-Cazaban și arhid. Ioan Ică jr.) au alcătuit câte o lucrare cu studii ce privesc opera și viața martirului din veacul al 2-lea, amintind de apologiile și dialogul acestuia față de mai-marii Cetății, prezentând diverse versiuni ale Sinaxarului Sfinților pomeniți la 1 iunie, precum și referiri la martirologiul păstrat de peste 1.800 de ani.

Sărbătoarea celor 300 de ani de existență a Mănăstirii Stavropoleos reprezintă un moment de veritabilă bucurie și o provocare pentru alte proiecte care vor continua drumul prin istorie al unei mici lavre, o stupină care adună mereu mierea cuvintelor inspirate și a lucrării faptelor bune.