Ştiinţa religiei ca ştiinţă a culturii

Cuprinsă până în secolul al XIX-lea al mileniului trecut în domeniul teologiei, Ştiinţa religiei/religiilor şi-a constituit, după aceea, o identitate proprie, propunându-şi ca obiect studiul fenomenului religios sub toate aspectele sale.

În principal, Ştiinţa religiei a evoluat în trei direcţii complementare. Prima dintre ele s-a profilat ca o ştiinţă istorică a religiei, având ca obiectiv analiza religiilor în general şi în particular (cf. H. G. Kippenberg, Die Entdeckung der Religionsgeschichte. Religionswissenschaft und Moderne, München, 1997; K. Hock, Einführung in die Religionswissenschaft, Darmstadt, 2002). În al doilea rând, s-a ajuns la o ştiinţă comparată a religiei, care nu de puţine ori a fost identificată cu fenomenologia religiei (vezi J. Wach, Vergleichende Religionsforschung, Stuttgart, 1962; G. Widengren, Religionsphäno-menologie, Berlin, 1969). Această asociere este absolut justificabilă în ceea ce priveşte comparaţiile deductive şi ontologice, dar mai puţin cu privire la cele inductive şi aproape deloc referitor la cele empirice şi contextuale, aşa cum foarte uşor se observă din felul în care operează ceea ce astăzi se cheamă Comparative Religion (cf. R. Gothóni (ed.), How to Do Comparative Religion?, Berlin, 2005). Cea de-a treia direcţie de cercetare vizează ştiinţa sistematică a religiei, asociată şi ea în general domeniului fenomenologiei religiei, dar căreia astăzi, în afară de ordonarea şi clasificarea noţiunilor şi tipologiei religioase, îi revine sarcina de a oferi explicaţii pentru anumite probleme de ordin istoric, ca şi pentru a oferi o bază empirică pentru diferitele „teorii verificabile empiric“ (vezi H. Seiwert, Systematische Religionswissenschaft: Theoriebildung und Empiriebezung, în ZMR 61, 1977, p. 16).

„Religia trebuie privită ca un întreg“

În cadrul cercetării fenomenologice a religiei/religiilor întâlnim, de asemenea, mai multe orientări. De pildă, fenomenologia descriptivă a religiei se concentrează, în principal, pe descrierea şi clasificarea unor fenomene particulare; fenomenologia tipologică cercetează religiile din anumite perspective şi încearcă, pe această bază, să facă distincţie între diferitele tipuri de fenomene religioase şi religii şi să le ordoneze. Nu în cele din urmă, în sensul său cel mai strict, fenomenologia religiei îşi propune să descifreze şi să prezinte fiinţa, sensul, structura şi semnificaţia religiei/religiilor.

Prima lucrare autentică de fenomenologie a religiei îi aparţine lui G. van der Leeuw, apărută la Tübingen, în 1933, şi intitulată „Fenomenologia religiei“. El este cel care a reuşit să pună bazele acestei metode şi discipline de cercetare a religiilor. Lucrarea sa, care pune în prim plan Divinitatea ca obiect, iar pe om şi comunitatea sacră din care face parte ca subiect al religiilor, cultul şi evlavia ca formă de comuniune între obiect şi subiect, respectiv între Dumnezeu şi om, rămâne o lucrare fundamentală. Autorul este, însă, tributar părintelui fenomenologiei filosofice, Edmund Husserl, de la Universitatea din Freiburg. De altfel, şi Friedrich Heiler înţelege tot la fel ca şi van der Leeuw misiunea fenomenologiei religiei: „pornind de la fenomen, înţelegi fiinţa“ (Erscheinungsformen und Wesen der Religion, Stuttgart, 1961, p. 16). Heiler propune ca premisă a Ştiinţei religiei/religiilor nu doar cunoaşterea inductivă a religiilor şi izvoarelor lor, sau a metodei fenomenologice. În opinia sa, pentru aceasta sunt indispensabile o experienţă religioasă şi o viziune universală, conform cărora „religia trebuie privită ca un întreg“ (ibidem, p. 19). De aceea, pentru el, orice ştiinţă a religiei înseamnă „finalmente teologie“ (ibidem, p. 17).

Religia se constituie într-un „sistem cultural“, respectiv într-o formă de expresie simbolică

La rândul său, Mircea Eliade insistă asupra inconfundabilităţii fenomenelor religioase şi asupra ireductibilităţii acestora în orice religie. E vorba de elementul sacru care se manifestă în hierofanii, iar în ceea ce se cheamă profan se exprimă într-o mulţime de simboluri religioase (cf. Sacrul şi profanul, Bucureşti, 1995). În concepţia lui Eliade, acestea din urmă au însă o semnificaţie cosmică, făcând trimitere spre unitatea universală, transempirică şi fundamentală a fenomenelor religioase. În viziunea lui Eliade, cel mai important lucru rămâne decriptarea sensului universal şi, în acelaşi timp, a semnificaţiei existenţiale a fenomenelor şi simbolurilor religioase, pentru a accede spre Fiinţă. În acest context, Eliade percepe fenomenologia religiei ca pe o ontologie abordată hermeneutic. Pentru Eliade, orice ritual, orice mit, orice credinţă şi orice divinitate presupune experienţa „sacrului“ şi implică, în consecinţă, noţiuni precum fiinţă, semnificaţie, adevăr.

Comparativ cu fenomenologia „antiistorică“ şi ontologică a lui Eliade, Ninian Smart preferă să prezinte experienţe, credinţe şi fapte religioase ale diferitelor religii în funcţie de „actorii“ implicaţi în ele. E vorba de o fenomenologie religioasă care depăşeşte barierele culturii, nu doar esenţialistă, ci mai mult decât dinamică şi dialectică (vezi Dimensions of the Sacred. An Anatomy of the Worldâs Beliefs, Berkeley - Los Angeles, 1996, pp. 1-25). Aceasta trebuie să identifice şi să lămurească din perspectivă istorică şi contemporană relaţiile existente în orizontul religiilor şi concepţiilor despre lume, respectiv cele ce vizează domeniile intelectual, narativ, emoţional, moral, social şi material, ca şi răspunsurile, efectele şi posibilităţile religiei şi religiilor în lumea de azi, tot mai pluralizată şi globalizată.

De altfel, din acest moment, se trece la o altă etapă în Ştiinţa religiilor. E vorba de o cotitură ştiinţifico-culturală, care modifică pregnant profilul disciplinei; religia nu mai e abordată doar ca religie în sine, ci şi ca o realitate şi practică eminamente culturală.

Cel care a sesizat cel mai bine mutaţia dinspre Ştiinţa religiei spre ştiinţa culturii este Clifford Geertz, un antropolog al culturii, care, prin lucrarea sa „Religia ca sistem cultural“ (Dichte Beschreibung. Beiträge zum Verstehen kultureller Systeme, Frankfurt a. M., 1991, p. 48), a adus una dintre cele mai importante contribuţii în domeniul cercetării religioase din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În viziunea sa, calea de acces spre religie, ca şi spre cultură, o reprezintă simbolul. Ca şi în cultură, religia se constituie într-un „sistem cultural“, respectiv într-o formă de expresie simbolică. Simbolurile religioase ajută la o foarte bună relaţionare între ethosul unui popor şi concepţia acestuia despre lume. D. Sabbatucci afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că ultima consecinţă a acestui model cultural-ştiinţific al Ştiinţei religiilor va conduce la asimilarea Istoriei religiilor de către Ştiinţa culturii (vezi B. Gladigow, Religion in der Kultur - Kultur in der Religion, în: F. Jaeger / J. Rüsen (Hg.), Handbuch der Kulturwissenschaften, Bd. 3, Stuttgart-Weimar, 2004, pp. 21-33).

Ştiinţa religiei/religiilor devine o metadisciplină discursivă

În ultimele decenii, Hans G. Kippenberg s-a străduit foarte tare să facă o corelaţie între Ştiinţa şi Sociologia religiei, încercând să identifice totodată căi teoretice de acces spre religie. Căutările sale sunt pline de obstacole; descoperă o „rivalitate în Ştiinţa religiilor“ şi subliniază că între fenomenologii şi sociologii religiei există o concurenţă (cf. Rivalität in der Religionswissenschaft. Religionsphänomenologen und Religionssoziologen als Kulturkritische Konkurrenten, în ZFR 2, 1994, pp. 69-89). Într-o altă lucrare a sa, Kippenberg nu face altceva decât să ţină un discurs privind Istoria religiilor în contextul modernităţii. În acest discurs, autorul pune faţă în faţă ritualul cu mitul, primitivismul cu pozitivismul, sociologia cu psihologia etc. Ajutat de Kocku von Stuckrad, în lucrarea comună, intitulată „Introducere în Ştiinţa religiei“ (vezi Einführung in die Religionswissenschaft. Gegenstände und Begriffe, München, 2003, p. 14), se remarcă o pliere a Ştiinţei religiei spre ştiinţele umaniste şi, în special, spre ştiinţa culturii, axându-se în mod special pe probleme care ţin de intelect şi de morală. Practic, prin această opţiune, Ştiinţa religiei/religiilor devine o metadisciplină discursivă.