Străini în lume, casnici ai lui Dumnezeu

Luna octombrie rămâne pentru credincioşii ortodocşi din România o perioadă a pelerinajelor la sfinţii din marile oraşe, Bucureşti şi Iaşi. Dacă, în timpul verii, iubitorii de frumuseţi duhovniceşti îşi îndreaptă paşii mai ales către mănăstirile din munţi, acum, în plină toamnă, pelerinii călătoresc spre centrele urbane, ca să întâlnească pe sfinţii ocrotitori.

Viaţa urbană este asimilată ci-vilizaţiei, modernităţii şi evoluţiei mentalităţilor. Oamenii au căutat în aceste forme de organizare noi alianţe, noi experienţe, cu speranţa perpetuă a unei vieţi mai bune. Oraşul este locul diversităţii concentrate într-un spaţiu restrâns, al întâlnirilor neaşteptate şi al prefacerilor surprinzătoare. Aici, pe pământ, cetatea fortificată de ieri sau metropola cosmopolită de azi sunt expresii dinamice ale întâlnirii cu ceilalţi, de omogenizare a contrariilor, şi eforturi de dezmărginire a relaţiilor întemeiate pe criterii strict naturale. Asocierile se fac mai degrabă după virtuţi sau slăbiciuni, interese şi idealuri, transgresând limitele familiilor sau comunităţilor tradiţionale. Oraşul respiră prin fluxul şi refluxul deschiderii către nou şi al închiderii într-o imagine pe care şi-o construieşte în timp. Locuitorii săi au o mobilitate de gândire şi de acţiune mai mare decât a semenilor lor din regiunile rurale. Prin convieţuirea cu ceilalţi, ei se adaptează din mers schimbărilor şi gestionează mai grăbiţi „clipa cea repede ce ni s-a dat“. O casă mai spaţioasă şi mai aproape de centru, un nume cunoscut de toţi şi o imagine impecabilă, pe care concitadinii să o admire, sunt condiţii ale ieşirii din anonimatul marilor aglomerări urbane. Oraşul îşi construieşte blazonul în timp, decantând în liniştea istoriei reuşitele şi eşecurile locuitorilor săi.

Imaginea străinului care bate la poarta cetăţii este adesea asociată anonimatului şi indiferenţei; pentru cel care vine nu se găseşte, de cele mai multe ori, loc de găzduire. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, când vine pe pământ să Se nască Om deplin şi Dumnezeu deplin, pentru a noastră mântuire, nu are loc în casa de oaspeţi. La Atena, Efes sau Corint, Apostolul Neamurilor nu era aşteptat cu flori decât de câţiva oameni simpli, iar Sf. Petru, care vine în cetatea împăraţilor Romei să primească moarte martirică, nu este privit atunci decât ca un umil pescar din îndepărtata Galileea. Însă cine mai poate nega astăzi cât de mult înseamnă numele acestor Sfinţi Apostoli pentru oraşele de odinioară. În chip tainic, sfinţenia creştină aduce asupra comunităţilor umane mireasma veşniciei.

Despre starea de jertfă şi umilinţă asumată liber de drepţii din vechime, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului“ (Evrei 11, 38). Aceştia s-au înstrăinat de oameni, ca să nu piardă ceva mai scump: prietenia lui Dumnezeu. Nu s-a deschis casa oamenilor, dar s-a deschis uşa casei Domnului.

Tradiţia ascetică a monahismului creştin vorbeşte despre o altă înstrăinare de bunăvoie: retragerea din lumea în care virtutea şi fărădelegea sunt amestecate, asemenea grâului şi neghinei. Căutarea cu toată fiinţa a împărăţiei cerurilor devine o vocaţie şi o alegere asumată plenar. Cei mai mulţi oameni se străduiesc să adune bogăţii şi să trăiască o viaţă confortabilă aici pe pământ, pigmentată de plăceri, înconjuraţi de prieteni şi admiratori. Însă Biserica menţine actuale peste veacuri şi alte modele de vieţuire, izvorâte din credinţă şi înrourate de har.

Sfinţii pe care îi sărbătorim în luna octombrie, prin tumultul marilor oraşe, şi pe care poporul binecredincios îi cheamă în rugăciune cu evlavie, merg parcă împotriva curentului comun. Sfânta Parascheva nu adună averi, ci împarte moştenirea părintească la săraci. Ea caută singurătatea ca stare de comuniune, trăieşte în post şi curăţie, preferând mulţimii zgomotoase starea de rugăciune în „singurătatea“ comuniunii cu Mirele ceresc. Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, „pătimeşte“ durerile puişorilor de pasăre şi ale plantelor, se retrage în peşteră pentru a nu tulbura creaţia lui Dumnezeu şi pentru a se dărui cu toată fiinţa sa Creatorului a toate.

La începutul secolului al XXI-lea, lumea pare să fi uitat sensul singurătăţii sau al străinătăţii: trăim într-o societate globală, călătorim cu uşurinţă dintr-o parte în alta a „satului planetar“, comunicăm prin media, computer, fax sau telefon şi ne simţim aproape unii de alţii. Dar, uitând de Dumnezeu, oamenii de astăzi poartă în inimile lor o tristeţe ascunsă, povara unei împliniri amânate. Singurătatea emigrantului, faliile care se creează între generaţii, lipsa de sens a unor proiecte care promiteau un paradis terestru, toate acestea sunt stări de spirit care ne îndeamnă să căutăm mai sus. Pelerinajele la sfinţi sunt şanse noi ca să răspundem la întrebările noastre, peste care s-a aşternut smogul din marile oraşe. Singurătatea dumnezeiască a sfinţilor este şansa vindecării noastre de singurătate şi înstrăinare, în taina comuniunii cu „casnicii“ Părintelui ceresc.