Sub semnul Unirii…

Ca și 1 Decembrie, ziua de 24 Ianuarie este sau ar trebui să fie sărbătoarea tuturor românilor. Cele două date sunt ca alfa și omega, adică sunt începutul și sfârșitul unui mare proces, cel mai important din toată istoria noastră, acela de Unire. După un „mileniu de singurătate” (ca să-l parafrazez pe G. G. Marquez), am ajuns prin anii 1850 la transpunerea în practică a unității, în spiritul convingerii că „numai încrederea în neamul nostru românesc ne poate mântui” (S. Bărnuțiu). Ardelenii se uniseră la Blaj, în 1848, iar apoi se organizaseră militărește, după regula romană, în legiuni și cete, conduse de prefecți și tribuni, și făcuseră din Munții Apuseni o „țară românească”, în frunte cu „crăișorul” Iancu. Totul a trecut însă ca un vis, trebuind să revină la realitatea cruntă, adică să lupte în continuare pentru egalitatea cu celelalte națiuni, confesiuni și limbi oficiale din Transilvania. Mult mai avansați în unire erau moldovenii, muntenii și oltenii, trăitori în țări aproape independente, conduse de domni români și de elite românești, cu tineri trimiși să învețe în Occident, îmbibați de idei precum „libertate, egalitate, frăție”, dornici de propășirea națiunii. Cei mai avansați intelectuali ai „secolului naționa­lităților” nu mai erau cei care visau să ajungă prin cultură la libertate și nici cei care voiau dreptatea socială prin revoluție, ci aceia care pregăteau emanciparea națiunilor. Venise vremea pră­bușirii imperiilor multina­ționale și a construirii statelor naționale. Realitățile europene globaliste, precum imperiul universal și biserica universală (ca stat spiritual și temporal concomitent), se dovediseră dezamăgitoare, iar enti­tățile provincial-locale fuseseră de neguvernat. Creația politică de echilibru era statul național sau câte un singur adăpost pentru fiecare națiune, adăpost capabil să organizeze, să protejeze și să stimuleze comunitatea cu aceeași origine, limbă, credință, cu ace­leași tradiții etc. Națiunile vorbeau prin mintea și vocea elitelor lor, care la noi erau încă acei „căuzași” luminați de la 1848-1849 - mai puțin Bălcescu, ars prea repede pe altarul idealului național. Ei, intelectualii de-atunci, adică Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Ghica, Costache Negri, Ștefan Golescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian și mulți alții, au pregătit mințile și inimile românilor de rând pentru actul Unirii, care nu a venit de la sine. Multe dintre Marile Puteri aveau interese iminente la Dunărea de Jos, iar scopurile de unire ale românilor se aflau pe traiectoria acestor interese. Din sens contrar, ideea de unire a Țării Românești și Moldovei putea primi un impuls spre transpunerea sa în practică din partea acelor mari puteri atente la evoluțiile naționale ale spațiului românesc.

Din acest punct de vedere, Unirea din 1859 este o formă de integrare a românilor în Europa. Dialogul purtat de români cu Europa între 1856 și 1862 este exemplar, sub acest aspect: românii se adresează celor șapte Mari Puteri ca să obțină sprijin pentru unire; Congresul de Pace de la Paris stabilește să fie întrebați românii în legătură cu dorințele lor, prin acele adunări ad-hoc (1856); adunările ad-hoc cer Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România (1857); Confe­rința de la Paris decide formarea unei uniuni cu numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, cu doi domni, două guverne, două adunări, două capitale (1858); alegerea de către români a aceluiași domn la Iași și la București (1859); se instituie prima agenție diplomatică a Principatelor Unite la Paris (1860); Marile Puteri recunosc unirea administrativă și politică a Principatelor, sub Alexandru Ioan Cuza (1861); se reunesc la București primul Guvern al României și primul Parlament unitar al României (1862). Iar acest dialog continuă mereu, în forme similare, până la proclamarea, cucerirea și recunoașterea inter­na­țională a independenței României (1877-1880), chiar până la proclamarea Regatului României (1881) și după aceea, dar în forme schimbate.

Sublim rămâne însă momentul 1859, când au trebuit aleși, conform „graficului” decis de Con­venția de la Paris, cei „doi domni”. Românii au ales de două ori, în două adunări elective distincte, prima dată la Iași, la 5 ianuarie, și a doua oară la București, la 24 ianuarie, respectând toate regulile fixate de Marile Puteri. Numai că au ales domn aceeași persoană, deopotrivă în Moldova și în Țara Românească, fără să încalce nici o prevedere expresă a Marilor Puteri. Era începutul sfârșitului pentru inamicii Unirii. Din acel moment, „Hora Unirii” scrisă de poporul român și transpusă în versuri memorabile de Vasile Alecsandri prindea viață. Chiar și rivalii se uitau cu admirație la poporul acesta neglijat de la Dunăre și de la Carpați care-și „croia o altă soartă”, amintindu-și cu forță „că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”.

Așa s-a deschis, prin voința neamului românesc, drumul Marii Uniri, desăvârșită la 1918. De-atunci, după un mileniu de singurătate, a trecut abia un veac de unitate, pe care trebuie să avem înțelepciunea de a-l prețui cum se cuvine. Azi, unii privesc cu indiferență actul de la 24 ianuarie 1859, uitând că a fost cel mai progresist posibil în acel moment pentru națiunea română. Dar indiferența (ca și somnul rațiunii) naște uneori monștri (Fr. Goya). Să ne amintim mereu că opusul indiferenței este acțiunea, că acțiunea a născut Unirea și că unirea face puterea.