Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Tableta de observator: Ultimul episcop militar

Tableta de observator: Ultimul episcop militar

Un articol de: Grigore Radoslavescu - 26 Iun, 2007

Se împlinesc 70 de ani de când, la 26 iunie 1937, Prea Sfinţitul dr. Partenie Ciopron lua în primire Episcopia Armatei, pe care avea s-o păstorească cu multă grijă şi cu mult folos până la 22 august 1948, când aceasta a fost desfiinţată printr-un ordin al Regiunii a III-a Militară Cluj. Desfiinţarea Episcopiei Armatei în preajma zilei de 23 august, considerată, la acea vreme, o mare victorie a dictaturii proletare, care se pregătea de „Sărbătoarea RPR“, era de fapt una dintre primele măsuri ce avea să ducă la decapitarea celor două

instituţii fundamentale ale statului - Oştirea Română şi Biserica Naţională - fiind urmată de sovietizarea României. Dar despre aceste lucruri cu alte prilejuri.

Lucrarea cuviosului episcop, înălţat la gradul de General de brigadă după învestirea în funcţie, a avut o covârşitoare importanţă în noua orientare a clerului militar, în elaborarea actelor normative care au conturat cu precizie statutul preotului militar la campanie, în organizarea şi asigurarea asistenţei religioase o ostaşilor în cel de-al Doilea Război Mondial, precum şi în propovăduirea cu căldură a cuvântului mântuirii printre militarii de pe toate treptele ierarhiei militare.

Dar cine era arhiereul pe care istoria avea să-l reţină până astăzi ca fiind ultimul episcop militar?

Rănit în luptă la Oituz

Partenie Ciopron s-a născut la 30 septembrie 1896 în comuna Păltiniş din judeţul Dorohoi, azi judeţul Botoşani. A urmat Şcoala de cântăreţi la Iaşi, iar la 1 noiembrie 1916 a fost încorporat la Regimentul 29 infanterie, cu care a participat la Primul Război Mondial, fiind rănit la Oituz, la 29 iunie 1917 - găsim consemnat în Arhivele M.Ap., fond Inspectoratul general al Armatei.

Demobilizat în aprilie 1920, după ce participase eroic şi cu spirit camaraderesc la luptele din Moldova şi din Ungaria, alege viaţa monahală, primul gând fiindu-i acela de a se ruga într-o mănăstire pentru pomenirea celor căzuţi pe câmpurile de bătălie. Alege sfânta Mănăstire Slatina din fostul judeţ Baia. Aici este călugărit la 21 mai 1921, sub numele de Partenie, şi este hirotonit diacon două luni mai târziu. Între 1922-1929, urmează cursurile Seminarului Veniamin din Iaşi, absolvindu-l cu media 9,35, fiind primul dintre cei 28 de seminarişti. Strălucite rezultate a avut şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, pe care o absolveşte în anul 1935, şi la care obţine, în 1936, titlul de doctor în teologie cu teza: „Arhieria Mântuitorului Iisus Hristos. Studiu exegetic şi istoric“. Hirotonit în 1934, a activat ca preot la Catedrala mitropolitană din Iaşi fiind, totodată, exarh al sfintelor mănăstiri din Moldova şi profesor de religie la Liceul de Fete din Iaşi. În această perioadă a publicat numeroase articole în „Viaţa monahală“ – tipărită la Iaşi, cu sprijinul lui, şi în gazeta „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“.

Biserica şi Armata, două instituţii înfrăţite

La învestirea sa ca episcop al Armatei, calitate în care îndeplinea şi funcţia de inspector al clerului militar, PS Partenie afirma: „Învestirea noastră în scaunul de Episcop al Armatei înseamnă reluarea unei activităţi trăite acum douăzeci de ani în urmă, pe câmpul de luptă. Ostaşul, prin situaţia specială la care este chemat, se deosebeşte de restul lumii laice. Pe umerii fiecărui ostaş stă o părticică de răspundere a bunei propăşiri naţionale. Biserica şi Armata sunt două instituţii înfrăţite care formează temelia fiinţării organizaţiei de stat“.

Iată cum definea şi datoria preoţilor militari ultimul episcop militar: „Pe umerii noştri stă întreaga răspundere a pastoraţiei sufletelor pe calea dragostei creştine şi cea a mântuirii întru Hristos. În atenţiunea noastră stă ca ideal nestrămutat datoria de a sădi în sufletele ostaşilor virtuţile strămoşeşti: credinţa în Dumnezeu; credinţă şi respect desăvârşit faţă de tron; caldă iubire de neam; disciplină necondiţionată şi încoronarea vieţii zilnice prin practicarea virtuţilor creştine“.

O realizare deosebită a luminatului episcop a fost editarea, între anii 1940-1945, a săptămânalului „Arma cuvântului. Organ oficial al Episcopiei Militare Alba-Iulia“.

Acestea sunt şi coordonatele pe care s-a desfăşurat activitatea episcopului Partenie Ciopron, chiar dacă greutăţile păreau să copleşească ţara, Biserica şi Armata. De altfel, în anii premergători conflagraţiei militare, el va cere preoţilor militari să fie mereu în mijlocul trupei, să predice de cel puţin două ori pe săptămână, va dispune tipărirea de cărţi de rugăciune, calendare şi antimise şi va încadra unităţile cu un număr sporit de preoţi militari. În timpul războiului - el însuşi fiind prezent în Campania din Est circa cinci luni - va cere preoţilor să-i îmbărbăteze pe luptători, să acorde ajutor răniţilor, să-i pomenească pe cei căzuţi la datorie. Sunt memorabile cuvintele rostite la înmormântarea eroilor căzuţi prin aruncarea în aer a clădirii în care se afla Comandamentul Militar Român din Odesa: „Nimic din lume nu te poate reface şi reculege în mijlocul durerilor vieţii şi al loviturilor sorţii decât rugăciunea“.

Când Armata nu mai avea nevoie de religia strămoşească

După război, pe cât i-a stat cu putinţă, s-a opus aşa-zisei „democratizări a Armatei“ şi influenţei preponderent negative a aparatului pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă introdus la 5 mai 1945. Activitatea sa „reacţionară a culminat cu răspândirea unei cărţi de rugăciuni în Armată în anul 1948. Urmarea: în toamna anului 1948 au fost desfiinţate Episcopia Armatei şi Inspectoratul Clerului Militar iar preoţii militari au fost trecuţi în rezervă în frunte cu Episcopul General de brigadă Partenie Ciopron. Drumul către educaţia ateistă era deplin deschis. Armata nouă nu mai avea nevoie de religia strămoşească. Rămânea însă Testamentul ultimului ei Episcop militar: «Biserica Ortodoxă Română are nevoie de o carte de aur a slujitorilor ei ce au murit mărturisind eternitatea Evangheliei şi românitatea pământului pe care l-au stropit cu sângele lor»“.