Ţărani şi ţărani…

▲ Cu timpul, visele au devenit realitate şi iată-ne în situaţia de a nu mai găsi ţărani autentici, care să mănânce ţărăneşte, să se îmbrace ţărăneşte... ▲

De multă vreme avem o imagine distorsionată a ţăranului. Pe vremea comunismului, după colectivizarea forţată, lucrătorul pământului ne era prezentat drept un tip neapărat înţelept, hâtru, cumpătat, cu faţa luminată de idealuri, din care cel mai de seamă era munca în comun pentru binele tuturor. Sămănătorismul ideologic ne era impus încă din primele clase, descoperirea realităţii era pentru fiecare un crud test al maturităţii ruginite de atmosfera pernicioasă a Epocii de Aur. Prin anii â50, ţăranul obişnuit de la împroprietărirea de după Primul Război Mondial să-şi lucreze propriul pământ, s-a trezit şantajat şi ameninţat pentru a-şi „dona“ bruma de avere statului. Ca urmare a colectivizării, am avut parte de o pătură ţărănească deşirată, slăbită, de oameni care au schimbat secera pe ciocan, munca în grădina şi pe tarlaua proprie cu salariul sigur de la fabrica din cel mai apropiat oraş. Cei care, totuşi, au continuat să muncească la colectiv au început să se lovească de lipsuri tot mai mari, banii pe care îi primeau erau absolut insuficienţi, produsele puţine, drept pentru care unii au deprins meşteşugul furtului sau al „luatului“ de pe terenurile CAP-ului. Cele care, moralmente, le aparţineau de drept. Cei mai vrednici, pe lângă munca la câmp, făceau diverse articole cum ar fi măturile sau covoarele manuale, pe care le vindeau cum puteau prin pieţele marilor oraşe. A venit Revoluţia din â89 şi locuitorii zonelor rurale s-au trezit asaltaţi de laturile cele mai umbroase ale libertăţii şi economiei de piaţă. Tinerii care învăţau pe la liceele din oraşe au venit cu manelele, blugii contrafăcuţi, adidaşii de plastic şi aerele de şmecheri cu freza plină de gel; muncitorilor li s-a trezit dorinţa de a avea case tot mai mari, cu multă gresie, marmură, termopane cât cuprinde şi măcar o maşină străină în curte.

Cu timpul, visele au devenit realitate şi iată-ne în situaţia de a nu mai găsi ţărani autentici, care să mănânce ţărăneşte, să se îmbrace ţărăneşte, să muncească, să gândească şi să aibă vise ţărăneşti, decât în urma unor cercetări istovitoare prin cine ştie ce munţi ai Ardealului sau Bucovinei.

Dacă e să mă refer la zonele pe care le ştiu cel mai bine, cele din jurul Bucureştiului pe o rază de 40-50 de km, pot afirma că ţăranii sunt o marfă rară. Metehnele din mahalalele oraşului au pătruns adânc şi fără oprelişte, dar bruma de civilizaţie a centrului, evident, nu. La capitolul verbal, dacă mergi cu transportul în comun spre aceste zone, mai ales seara, când navetiştii dezinhibaţi de oboseală şi bere la pet se întorc acasă, auzi cuvântul „dracuâ“ în fiecare propoziţie şi adesea de câte două ori. Se vorbeşte mult, tare, porcos şi agramat.

Manelele pe telefon sunt nelipsite, se vorbeşte fără perdea, se face atmosferă. La capitolul religie, altă problemă: oricât de vrednic ar fi preotul (şi cunosc un asemenea preot care face la parohie slujbe de parcă ar fi la mănăstire şi mai are şi activităţi sociale), în Biserică predomină tot băţuţele. Nu am văzut tinerii din sat pe la biserică, bărbaţi puţini şi în general bătrâni.

La ţară se bea mult, se bea enorm, se bea mai tot timpul. Orice muncă se face cu băutură. Dacă angajezi nişte oameni la treabă, nu ajunge să îi plăteşti şi peste preţul zonei, să le dai mâncare, trebuie neapărat şi băutură. Dacă nu le dai, după o jumătate de oră de treabă ţi se cer nişte bani în avans şi unul fuge să ia o tărie care nu ştii din ce e făcută. Dar nici nu vrei să afli. Noţiunea de ajutor e pe cale de dispariţie: totul se face contra cost, nici un serviciu între vecini nu mai e de conceput.

În unele curţi sunt scoase afară boxele şi manelele răsună în tot satul, atmosfera de melanj nefericit dintre rural şi mahala pluteşte peste toate lucrurile ca ceaţa peste faţa mlaştinilor. Adevăraţii ţărani sunt rari şi bătrâni. În 20 de ani, satele vor fi populate exclusiv de cei care astăzi ascultă muzică ţigănească, beau şi au atitudine de speculanţi. Excrescenţele citadine monstruoase, tumorile marilor noastre oraşe cu străzi şi oameni încâlciţi s-au întins prin trupul şi pe chipul satelor. Nu pot să scriu idilic despre „ţăranii“ pe care îi văd şi nici

n-ar servi nimănui să bag brutal bisturiul în realitate ca s-o refac la dimensiunile din poveştile de odinioară. Nu pot, pentru că ţin la ţăranii autentici, care nu vorbesc agramat şi murdar, deşi au puţină şcoală. Prin sate sunt rari, în general îi găsim în literatură, amintiri şi albume. Ni-i amintim acum, când trăim efervescent şi ne dizolvăm pe fundul fiecărei zile. Ne e dor de ei ca de vremurile când eram foarte tineri şi feţele lui Dumnezeu pocneau în noi ca mugurii.