Teologia Sfântului Grigorie Palama - preeminenţa vieţii asupra discursului

Fundalul ideologic şi so­cial al erei postin­dus­triale în care tră­im este profund mar­cat de sciziunea, aproape vi­s­cerală, între identitate şi alteritate, două dimensiuni care în efemeritatea cotidianului par a se exclude din ce în ce mai mult. Taina relaţiei cu ce­lă­lalt este amplu dejucată de ex­cesele prometeice ale identi­tă­ţii. Asta pentru că ideologia a­­sasinează/bate viaţa.

Orice tendinţă de manifes­ta­re exclusiv identitară – funda­men­talismul (religios, etnic, cul­tural etc.) – apare ca o formă de violentare a alterităţii, a e­xis­­tenţei celuilalt ca identitate di­ferită de a mea. Sursa ori­că­rui conflict (ideologic, interuman, interstatal, interior) ni se în­făţişează ca o proastă developare a binomului identitate-alteritate.

Răspunsul definitiv şi incon­tes­­tabil pentru această dihot­o­mie convulsivă dintre identita­te şi alteritate, de care este ob­se­­dat, fragmentat şi derutat o­mul postmodern, ni-l poate o­feri teologia energiilor necrea­te, ca alergie faţă de orice fel de prioritate a ideologiei în detri­men­­tul vieţii, ca taină dintre Necreat şi creat, dintre ceea ce es­te distinct şi, totuşi, unitar.

Dumnezeu este Viaţă, nu Idee

Teologia energiilor necreate es­te epifania sinergetică dintre Tai­nă şi Viaţă, dintre identita­te şi alteritate şi triumful a­su­pra schismei dintre cele două. Da­că am face un recurs anam­ne­­tic-teologic la conţinutul intern al adevărului unificator că e­xistenţa dumnezeiască este tai­na indicibilă dintre fiinţă (iden­titate) şi energiile fiinţiale şi necreate (alteritatea), atunci nu am mai trăi schizofrenia lumii de astăzi, concretizată în pac­tul de agresiune dintre uni­ta­­te şi pluralitate, dintre expe­ri­enţă şi ideologie.

Teologia palamită este, prin ex­celenţă, exponenta acestei di­men­siuni non-antagonice între iden­titate şi alteritate, între pri­oritatea experienţei faţă de ide­ologie, pentru că Dumnezeu nu poate fi întâlnit, trăit şi sim­ţit decât numai ca deplină afir­ma­­re şi sinergie între primele şi prevalenţa trăirii. Dumnezeu es­te Viaţă, nu Idee.

Pentru Sfântul Grigorie Pa­la­ma viaţa deţine preeminenţă în faţa oricărui discurs despre ea. Sfântul Grigorie Palama es­te extrem de explicit în acest sens: „A zice ceva despre Dum­nezeu şi a fi împreună cu Dum­nezeu nu e acelaşi lucru. În pri­mul caz e necesar cuvântul gră­it, poate şi arta cuvântului, da­că nu vrea cineva numai să ai­bă, ci să şi folosească şi să îm­păr­­tăşească cunoaşterea; ba chiar silogismele de tot felul, di­­ferite mijloace de demonstra­ţie şi exemplele luate din lume, din vederea şi auzirea cărora se cu­nosc aproximativ toate sau cea mai mare parte din lucru­ri­le ce se petrec în lumea aceasta şi a căror cunoştinţă o câştigă şi în­ţelepţii veacului acestuia, chiar dacă nu sunt curaţi cu via­ţa şi cu sufletul. A dobândi pe Dumnezeu şi a petrece în cu­ră­ţie cu El şi a ne amesteca cu lu­mina cea preacurată, pe cât es­te cu putinţă firii omeneşti, e cu neputinţă dacă pe lângă pu­ri­­ficarea prin virtute nu ieşim din noi sau, mai degrabă, nu ne ri­dicăm deasupra noastră; şi as­ta în aşa fel încât, părăsind tot ce e sensibil, împreună cu sim­ţirea şi înălţându-se deasu­pra cugetărilor, a gândurilor şi a cunoaşterii ce vine din acestea, ne adâncim întregi în lu­cra­rea imaterială şi inteligibilă a rugăciunii“ (Sfântul Grigorie Pa­lama, Despre lumina şi lumi­na­rea dumnezeiască, Preot pro­fesor Dumitru Stăniloae, Via­­ţa şi învăţătura Sfântului Gri­­gorie Palama, Editura Insti­tu­­tului Biblic şi de Misiune Or­to­­doxă, Bucureşti, 2006, p. 323).

Sfântul este numai trăire şi n­i­mic altceva, pentru că prin via­­ţa lui face tranzitul de la a a­vea la a fi. Experienţa ţine de a fi. Discursul de a avea. Sfân­tul nu are nimic, pentru că es­te.

Autentica experienţă – pătimirea celor dumnezeieşti

Gândul teologic al Sfântului Gri­gorie Palama este o perpe­tuă invitaţie la viaţă, la experi­en­ţă, pentru că ea este singurul che­zaş nezdruncinat al ade­vă­ru­rilor vieţii în Dumnezeu: „A­u­­­zind de ochii sufletului, ca­re cu­nosc prin experienţă comori­le cele cereşti, să nu crezi că e vor­ba de cugetare. Căci aceasta cu­getă prin sine atât la cele sens­ibile, cât şi la cele inteligi­bi­­le. Însă precum o cetate pe ca­re n-ai văzut-o încă, dacă cu­geţi la ea, nu înseamnă că ai şi fost acolo, tot aşa e şi cu Dum­nezeu, şi cu cele dumnezeieşti: nu cugetându-L şi teolo­ghi­sin­du-L pe Dumnezeu îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l po­sezi în chip sensibil (palpabil), nu-l ai în mâini şi nu-l vezi, chiar dacă ai avea în cu­ge­ta­re de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai ve­dea şi nu l-ai poseda; la fel e şi cu comorile dumne­ze­ieşti: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, da­că nu le pă­ti­meşti/experiezi ce­le dumne­ze­ieşti şi nu le vezi cu ochii inteli­gi­bili şi mai presus de cu­ge­ta­re, nu vezi, nu ai şi nu po­sezi cu adevărat nimic din ce­le dum­nezeieşti“ (Ibidem, p. 315).

Nimic mai potrivit pentru vân­zoleala lumii de astăzi de­cât aforismul palamit: „Orice ra­­ţionament, după cum se spu­ne, e răsturnat de alt raţionament; viaţa însă cine o răstoar­nă?“ (Ibidem, p. 293).