Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei „Tipic, tipic, şi la inimă nimic”

„Tipic, tipic, şi la inimă nimic”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Augustin Păunoiu - 14 Martie 2017

Părintele Arsenie Papacioc avea o vorbă despre rugăciunea unora: „Tipic, tipic, şi la inimă nimic”.

Cuvintele acestea nu au în vedere un canon de rugăciune respectat zilnic, ci vizează pravila făcută din obligaţie, fără trăire. Faţă de acea rugăciune, după ce se termină, omul se consideră achitat şi se retrage fără să dobândească ceva care să-l ţină permanent prezent înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie de o prezenţă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relaţie cu Dumnezeu. Asta ar fi esenţa rugăciunii. Canonul făcut fără străpungere de inimă e neroditor.

Un om evlavios trăia odată în Ierusalim. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Astfel, se trezea şi se ruga zilnic la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă însă, se îndulci cu somnul şi era cât pe-aici să nu-şi mai respecte programul de rugăciune.

Noroc cu un străin care intră în camera de dormit a omului nostru şi care-l trezi, grăindu-i: „Creştine, scoală-te, că întârzii la ceasul rugăciunii tale!”

„Dar cine eşti tu, cel ce ai venit să mă trezeşti?”, întrebă omul speriat. „Sunt cineva care vrea să facă o faptă bună, doar atât", îi zise străinul.

„Nu-mi vine a crede...Tu ai gânduri ascunse...Şi înfăţişarea ta te arată că eşti rău. Nu cumva tu eşti diavolul?”, se gândi creştinul.

„Ba da, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Am fost odinioară şi noi îngeri buni şi nu se putea să nu rămână şi în noi ceva bun”, spuse în pledoaria sa demonul.

„Nu-mi vine a crede spuselor tale. Tu eşti ispititor, ispitirea este meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu gând să mă înşeli. Pe numele viului Dumnezeu, te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti!”

„Fiindcă m-ai jurat, iată, sunt silit să-ţi spun. E adevărat, am venit să te înşel. De douăzeci de ani, tu te rogi întotdeauna, în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Dar noi, diavolii, nu prea ne temem de această rugăciune a ta. Pentru că ea ţi s-a făcut un obicei gol. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Rugăciunii tale îi lipseşte puterea.

Astăzi dormind mai mult, te-ai fi lenevit şi ai fi întârziat la rugăciunea ta. Or, noi, diavolii, aşa ne-am gândit: «Omul acesta va întârzia la ceasul rugăciunii, iar când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. E posibil ca în inima lui să se aprindă căinţa. Şi să se roage cu căldură, cu duh, cu lacrimi, iar noi, diavolii, de o asemenea rugăciune ne temem». Astfel judecând, încheie diavolul, iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere".

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar creştinul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.