Troiţele copilăriei

Aducerea la Bucureşti a unei părţi din lemnul Crucii pe care Domnul s-a răstignit îmi prilejuieşte amintiri despre crucile din satul copilăriei mele. Orice intrare în sat şi orice răscruce aveau o troiţă. Când veneau dinspre Vintilă Vodă - localitatea cea mai apropiată, dar şi cea mai influentă din zonă, prin marele său spital organizat în vechiul conac boieresc -, sătenii aveau de urcat priporul, iar pe stânga drumului îi primea crucea simplă de lemn pusă acolo de când se ştia satul.

Oamenii se opreau nu numai de osteneala drumului care începea să fie abrupt, dar mai ales pentru a se închina. Vedeam bărbaţii care se întorceau cu carele pline de fân cum îşi scoteau pălăriile şi făceau crucea de sus, din vârful căpiţei lor ambulante. Spre pădure, în afara satului, chiar lângă fântâna care avea apa cea mai bună pentru spălat şi fiert fasolea, era o altă troiţă. Pictată, împodobită cu ştergare cusute, mereu cu flori în borcanul de la bază. Stătea în căsuţa ei de lemn cu acoperiş şi portiţă, gata să primească orice călător care ar fi avut de înfruntat drumul greu pe timp ploios, de 2-3 kilometri prin pădurea spre satul de mai sus. Mi-era cea mai dragă cruce din toate şi de câte ori mergeam cu mama la apă "pe Cărătnău", când ajungeam acolo aveam o singură ţintă: cercetarea troiţei. Flori uscate, lumânări care arseseră pe jumătate, aşezate de cine ştie cine în drum, printre noroaiele şi smârcurile dintre copacii seculari. În mintea mea îşi făceau loc tot felul de întâmplări şi-mi construiam poveştile. Uneori trecea chiar atunci cineva la deal, prin pădurea cu pericolele din toate basmele la un loc, ori spre satul nostru. Trecătorul saluta omenos, o întreba ceva pe mama dacă se cunoşteau şi pe urmă îşi făcea închinăciunea în faţa Domnului pictat pe cruce. Erau şi nişte mici icoane prinse pe un perete al căsuţei. Beam puţină apă rece din găleata de lemn a fântânii, iar când totul era gata, mama îşi punea pe umăr cobiliţa cu cele două găleţi şi porneam spre casă. La marginea satului, în faţa şcolii, altă troiţă. Aici se descărcau toate rugăminţile copiilor, în drum spre cea mai frumoasă şcoală din lume. Am vărsat şi eu vreo câteva lacrimi mari în gând să nu mă asculte la poezia despre Negru Vodă şi-a lui ceată pe care nu o învăţasem complet. Dar aveam să aflu că bine făcusem, nu aveam ora de lectură suplimentară în ziua aceea...

Altă cruce era aproape de casa noastră, la bătrâna Bălaşa, lângă o fântână cu apa la mare adâncime. Înainte să scoatem apa cu lanţul ei ruginit ne sprijineam bine de ghizdurile înalte şi ne uitam în jos până ameţeam. Altă troiţă era lângă fântâna de la Nichitaru, aproape de magazinul cel nou. La nici 100 de metri se afla troiţa de la naşa Gigea, unde era şi răspântie. Aici îl văzusem cândva pe moş Ristache în genunchi, cu dăsaga lângă el, rugându-se mult timp. Lumea îl ţinea cam de prost, dar cred că avea ceva de sfânt, sărac cu duhul şi la propriu, dar un pelerin perpetuu. Un drum ducea spre gârlă, spre altă ieşire din sat, iar alt drum urca spre partea de sat numită "pe pod". Troiţa lângă care am găsit o hârtie de 5 lei când aveam 5-6 ani era în dreptul vechii cooperative, cum i se spunea vechiului magazin. Peste drum era casa unor oameni credincioşi, moş Alexe Postolache şi familia lui. Mai erau câteva cruci şi în partea de sat pe unde nu prea aveam ce să caut, neavând rude şi nefiind drum principal, aşa că nu prea mi le amintesc. Mai era sigur o cruce la răspântia dinspre suhat şi una la intrarea pe uliţa poreclită "linia moartă", că se înfunda. Satul era înţesat de cruci şi vrei, nu vrei, te rugai şi te închinai aproape tot drumul. Nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu, te obligau troiţele.