Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un profil teologic al darului

Un profil teologic al darului

Un articol de: Viorel Coman - 15 Decembrie 2009

Persoana umană, ca „cel mai înalt grad de existenţă“, nu este o realitate închisă în sine şi în gesturi autosuficiente, ci este o formă culminantă de existenţă deschisă spre ceilalţi şi cu capacitatea revelaţiei permanente, act posibil numai în verticala relaţiei Dumnezeu-eu şi orizontala eu-celălalt. O posibilă conturare cât mai cuprinzătoare şi cât mai autentică a persoanei o poate face definirea acesteia în dinamismul şi semnificaţia darului.

La nivelul relaţiilor interumane, actul de a dărui resituează omul în definiţia lui autentică. În darul pe care îl facem celuilalt noi punem ceva din noi, iar prin acest dar cealaltă persoană se împărtăşeşte cu ceva din noi. Ceva din noi trece în celălalt şi ceva din celălalt trece în noi. Prin actul de a dărui ne extindem iubitor spre celălalt. Noi, dăruind, ne descoperim ca multiple rezerve de dar pe care nu le-am fi activat niciodată dacă nu ar fi fost celălalt. În actul de a dărui ne descoperim continuu pe noi ca realităţi cu potenţial dăruitor imens şi, pe măsură ce dăruim ceva din noi, aceste rezerve sporesc, împărţindu-se. Un proverb persan spune că iubirea este aceea care, împărţindu-se, se înmulţeşte. Această înmulţire se petrece pentru că Izvorul ultim din care izvorăsc darurile pe care le împărţim şi noi este Dumnezeu Însuşi şi astfel înţelegem şi cuvintele lui Nicolae Steinhardt: „Am înţeles că Dumnezeu îmi cere să dăruiesc chiar şi ceea ce nu-mi aparţine.“ Când darul dobândeşte consistenţă materială, dincolo de consistenţa aceasta materială, mai importantă este motivaţia care stă la baza darului, pentru că ea defineşte cel mai bine relaţia mea cu celălalt. În realitatea darului, materia dobândeşte funcţia ei primordială, aceea de a întări şi a spori relaţiile umane, căci dăruind eu nu mă comport posesiv faţă de creaţie, ci o valorific în scopuri superioare. Darul depăşeşte binomul „al meu“ şi „al tău“ şi îl converteşte în unitatea şi diversitatea lui „al nostru“. Centrul tuturor atenţiilor noastre devine celălalt şi în acest mod noi depăşim egoismul şi suficienţa noastră, căci, dăruind, noi dăm ce e mai bun din noi sau alegem darul material care să împlinească mai puţin preferinţele noastre şi mai mult ale celuilalt. În dar se întâlnesc deopotrivă preferinţele noastre comune şi se armonizează particularităţile. De aceea, darul nostru către o persoană nu se confundă niciodată cu darul altor persoane către aceiaşi destinaţie, chiar dacă, mai ales în cazul darului material, forma acestuia este identică, pentru că nu primează aspectul material, ci suportul darului care defineşte relaţia, iar relaţiile nu se pot confunda niciodată. Când am dăruit ceva, am renunţat definitiv la posesie asupra darului, cu toate că darul respectiv îl trimite pe primitor întotdeauna la cel care a dăruit. Darul poartă în el pentru totdeauna imaginea posesorului său prim, al celui care face gestul firesc de a dărui. Darul a încetat de a mai fi al meu şi devine al tău, el devine cumva al nostru, dar un al nostru în care celălalt are drepturi depline asupra lui şi, totuşi, un loc, un mediu, o materie comună de întâlnire. Darul devine al nostru pentru că el activează mereu în cel care îl primeşte, prezenţa dăruitorului. Prin dar noi punem în posesia cuiva ceva al nostru, dar nu-l înstrăinăm de noi. Modul de a preţui darul cuiva dovedeşte raportarea noastră la celălalt. De la amănuntele cele mai nesemnificative (locul unde îl ţinem, cât de des ne amintim de el etc), totul descoperă calitatea relaţiei noastre cu dăruitorul. De aceea, un om valorează atât cât poate dărui sau atât cât se poate deschide în relaţia dinamică dintre „a da“ şi „a primi.“

Când nu suntem capabili de a ne orienta către ceilalţi prin gesturi şi acte dăruitoare, trăim într-un egoism devastator. Darul este o orientare către aproapele prin care iubirea noastră şi atenţia „izbucnesc“ îmbrăţişând persoana celuilalt, cuprinzând-o şi situând-o în raza bucuriei noastre. Este nevoie să învăţăm cu toţii să dăruim. Este o artă a dărui, dar o artă este a şti şi să primeşti. Nimeni nu se poate defini numai ca dăruitor sau ca primitor. Cel care dăruieşte descoperă şi bucuria de a fi primitor, precum şi cel care primeşte învaţă bucuria de a dărui. Suntem dăruitori şi primitori deopotrivă, surse şi receptacole de iubire, dumnezei şi oameni...