Un simţământ de bucurie şi recunoştinţă

"Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic."

Aşa înţelegea unul din marii noştri români, Mihail Sadoveanu, ideea de patriotism, care, din păcate, astăzi se vede condamnată la o nedreaptă stigmatizare.

Am amintit de frumoasele slove ale romancierului, căci, la începutul lui decembrie, neamul românesc îşi serbează ziua naţională. Prilej potrivit pentru declaraţii înflăcărate, însoţite de diferite manifestări marcând sărbătoarea. Unii din fraţii noştri au arborat drapelul naţional, alţii şi-au făcut timp să asiste la evenimentele organizate de cârmuire la nivel central sau local, iar alţii au trecut nepăsători pe lângă tumultuoasele festivităţi, considerându-le anoste ori emfatice.

Ce să facă un bun creştin într-o astfel de zi? Intră în conflict patriotismul cu dreapta credinţă? Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ţi iubeşti poporul, pământul unde te-ai născut? Iată câteva întrebări care se cer lămurite îndeosebi în aceste zile, când steagul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură în suflete mai multă emoţie. Am impresia că astăzi, pe meleagurile noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. Din păcate, nici nu ştii dacă e bine sau nu să fii, iar dacă totuşi eşti, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădeşti, ca să nu şochezi pe cineva, sfârşind prin a fi catalogat drept caraghios. Nu-mi dau seama cum simt alţii, dar eu, atunci când ne sărbătorim Ziua Naţională, trăiesc un simţământ de bucurie şi recunoştinţă. De ce?! Pentru sacrificiul atâtor generaţii jertfite pentru idealul sfânt al unităţii de credinţă şi de neam. Ce i-a mânat în lupta crâncenă de la Mărăşeşti, din vara lui 1917, pe cei aproape 50.000 de soldaţi ucişi în cele cincizeci de zile de aprige bătălii? Lor şi celorlalţi români morţi pentru ideea de patrie trebuie să le purtăm nesfârşită gratitudine. Bucuria, recunosc, se amestecă puţin cu amărăciune, căci am uitat - ori poate că nici nu ştim - să ne serbăm Ziua Naţională. În afară de paradele militare, de festinurile ce încalcă rânduiala Postului Naşterii Domnului, parcă lipseşte esenţialul: dovada fermă prin care să ne arătăm preţuirea faţă de eroii care ne-au scris istoria cu jertfa sângelui lor, faţă de românii ce au făcut cinste poporului prin înfăptuirile lor spirituale, culturale, tehnice, sportive sau de altă natură. Vor spune unii: se fac pomeniri prin piaţete, pe la monumentele istorice, se depun coroane de flori. Da, e adevărat! Totuşi, e prea puţin. Doar o singură zi pe an ne amintim de ei. În rest, mormintele lor rămân abandonate, numele lor şterse din memoria neamului sau condamnate la o nefirească uitare.

Deci, ce e cu patria şi patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare?

Cu toate că regimul comunist ateu a făcut uz în mod exagerat de aceste noţiuni, golindu-le de sensul umanismului democratic moştenit din Antichitatea greco-romană, spre a le împovăra cu obscurantismul unui naţionalism degenerat - stârnind astfel aversiune faţă de ele -, patriotismului trebuie să i se redea sensul curat al vremurilor încărcate de glorie ale poporului nostru.

Aşadar, ce e patriotismul?! Poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, faţă de valorile şi tradiţiile lui; fidelitate faţă de credinţa bimilenară a strămoşilor, crescuţi odată cu Ortodoxia, în care au simţit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare şi demnitate; este gest în folosul fraţilor tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minţii. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii, luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile şi în sufletelor celor care trăiesc greu; dorinţa de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradiţiile, portul, obiceiurile. Patriotismul nu echivalează, aşadar, cu declaraţiile, aclamaţiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale, de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă, recunoştinţă, într-un cuvânt, iubire faţă de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

Aş îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credinţă, puterea unui popor. Iar când acesta uită de propriile sale valori, începe descompunerea lui socială şi culturală. Nu am pretenţia că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: nu ne ţin de foame noţiunile de patrie şi patriotism, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci. Nu zic, ei au o oarecare dreptate. Dar parcă fără apartenenţa la un neam, la o istorie, devenim şi mai săraci, şi mai înfometaţi, şi mai datori. Patria ne face să simţim că aparţinem unui popor, că avem obârşii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înşine şi pe strămoşii noştri, al căror sânge ne curge prin vene, dar, deopotrivă, ne menţinem uniţi prin aceeaşi credinţă, a celor adăugaţi deja Eternităţii. Mântuitorul Hristos S-a rugat pentru unitatea de credinţă: Toţi să fie una precum Noi una suntem (Ioan 17, 21). Unitatea duhovnicească a dus la unitatea politică în România. De aceea la noi, la români, patriotismul a fost firul care i-a adunat pe toţi, dintr-o credinţă, istorie şi-un neam, dintr-un ideal şi o suferinţă comună. Când unui popor îi slăbeşte puterea de a-şi iubi şi de a-şi respecta valorile, atunci se află în declin; când viaţa lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credinţa strămoşească şi istoria, atunci patria se stinge. Cerul ţării pare, ce-i drept, acelaşi, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, aşijderea, grăbite către Marea cea Mare; aşezările omeneşti rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se şterg, tradiţiile multiseculare se uită, iar sub ochii noştri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Totuşi, nutresc speranţa că nu va fi aşa, că vom învăţa să redevenim patrioţi, să ne iubim credinţa, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit, căci, aşa după cum spunea Lucian Blaga, "nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfeşti pentru el dacă îi aparţii".