Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un voievod martir şi doi cineaşti mărturisitori

Un voievod martir şi doi cineaşti mărturisitori

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Elena Dulgheru - 09 Mai 2014

În lumina conjuncturii geopolitice mondiale, mi­nate de conflicte apa­rent insurmon­ta­bile, omagierea de către Biserica Ortodoxă Română a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi a dumnezeieştii Euharistii se deschide spre un spectru de semnificaţii de­osebit de actuale. Aşezarea îm­preună a celor două repere co­memorative accentuează ideea că lupta pentru identitate na­ţională şi de credinţă (asu­mată de Sfântul Voievod şi cei dim­preună cu el) devine biru­i­toa­re doar conjugată cu starea euharistică.

Nu întâmplător, anul desemnat de români ca An al Sfinţilor Brâncoveni coincide, pe coasta de est a Mării Negre şi în istoria filmului mondial, cu săr­bă­to­ri­rea ­a nouăzeci de ani de la naş­te­rea a doi mari cineaşti mărtu­risitori caucazieni, luptători, prin opera şi viaţa lor, pentru libertate politică şi de credinţă: Serghei Paradjanov (1924-1990) şi Tenghiz Abuladze (1924-1994).

Un voievod mecenat, promotor al unei Renaşteri valahe gândite în duhul credinţei, martiri­zat, în ultimă instanţă, tocmai pen­tru îndrăzneala demersului său cultural civilizator de anvergură europeană, şi doi mari ci­ne­aşti din Georgia sovietică, cre­a­tori ai unor opere mărturisitoa­re care îşi depăşesc cu mult area­­lul geografic şi epoca. Iată două modele de calibre diferite, năs­cute de contexte istorice di­fe­rite, de afirmare jertfelnică prin artă şi efort civilizator, a identi­tă­ţii naţionale, europene, creş­tine.

Pământ al paradoxurilor, sălaş legendar al lânii de aur şi păstrător al urmelor stră­mo­şu­lui neamurilor, Noe, Caucazul este, în acelaşi timp, în memoria mitică a omenirii, ţara crudei Medeea şi altar de supliciu al răz­vrătitului Prometeu. Pă­mânt ancestral şi nucleu al con­tra­dicţiilor - etnice, politice, reli­gi­oase -, gravitând geografic în ju­rul unui pisc bicefal, adică veş­nic polar - vulcanul Elbrus -, Ca­u­cazul pare să fi înmagazinat pâ­nă azi o zestre arhetipală ma­ni­festată în dualisme aparent ire­conciliabile. Geopoliticienii vorbesc de „butoiul cu pulbere al Caucazului“. Modul în care Pa­rad­janov şi Abuladze au reuşit să transforme acest „butoi cu pul­bere“ într-un „corn al abun­den­ţei şi armoniei“ de valori spi­ri­tuale şi artistice poate fi inspi­ra­tor pentru soluţionarea paş­nică şi creativă a multor situaţii conflictuale ale prezentului.

Opera ambilor conjugă cultul pentru tradiţie şi pentru „omul vechi“ cu o angajare socială pli­nă de nerv, exprimată într-o vi­va­citate şi nobleţe ideatică rar în­tâlnită; cu toate acestea, profilurile umane şi biografice ale ce­lor doi cineaşti sunt mult di­fe­rite.

Serghei Paradjanov, armean născut şi crescut la Tbilisi, este un mare nonconformist. A simţit nevoia din tinereţe să-şi manifeste, prin gesturi de butadă şi fron­dă, mai degrabă carna­va­leşti, decât agresive, atitudinea an­ticomunistă şi antisovietică, ceea ce i-a creat un permanent conflict cu autorităţile, soldat cu trei detenţii în condiţii grele, interdicţia de a profesa şi o permanentă hărţuire politică.

Tenghiz Abuladze nu a avut o disidenţă manifestată în viaţa civică. A profesat universitar (din 1974) la Institutul de Tea­tru din Tbilisi - poziţie care nu poa­te fi ocupată într-un sistem to­talitar fără o minimă conformare ideologică -, a fost membru al Partidului Comunist (din 1978) şi chiar deputat al Uniunii Sovietice. A primit încă din 1980 ti­tlul de Artist al poporului - titlu destul de comun în breasla ar­tistică sovietică, dar pe care Pa­radjanov, de pildă, îl pri­meş­te, ca o ironie, abia în anul mor­ţii sale, ba încă „în porţie dublă“: din partea R.S.S. Ucrainene şi a celei Armene, în ale căror studiouri îşi realizase două din ca­po­dopere. Filmele sale, în special trilogia Ruga-Copacul do­rin­ţei-Căinţa, prin exaltarea va­len­ţe­lor arhaicităţii, au reprezentat momente majore de manifestare a identităţii georgiene într-un re­gim de sovietizare forţată. Ca­po­dopera sa Căinţa (produsă în 1984, dar imediat interzisă şi difuzată abia în 1986) este cea mai inspirată şi cuprinzătoare pa­ra­bolă antitotalitară din cinema­to­graful mondial. 

La fel ca Paradjanov, Abu­ladze contestă totalitarismul, in­diferent de ideologia care îi stă la bază, ca sistem care anu­lează libertatea şi striveşte personalitatea umană. Ce poate fi mai contestatar pentru o artă ideolo­gi­zată de marxism decât a vorbi des­pre bogăţia de valori a Evu­lui Mediu, cum face Abuladze în­că din momentul filmului Ru­ga? Prezenţă civică discretă, lă­sân­du-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei, Abuladze îşi manifestă antico­mu­nismul în mod tranşant într-un singur film, dar unul cât o întreagă carieră: Căinţa.

Ceea ce teatrul absurd occi­den­tal a produs ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, ar­tiştii contestatari est-europeni au zămislit ca reacţie la crima mult mai subversivă produsă de re­gimurile comuniste. Până azi, ar­ta lor este prea puţin cunoscută.