Recent, a fost publicat volumul „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii”, editat de părinţii de la Chilia Românească a Sfântului Ipatie din Sfântul Munte. Cartea descrie înaintarea
Un voievod martir şi doi cineaşti mărturisitori
În lumina conjuncturii geopolitice mondiale, minate de conflicte aparent insurmontabile, omagierea de către Biserica Ortodoxă Română a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi a dumnezeieştii Euharistii se deschide spre un spectru de semnificaţii deosebit de actuale. Aşezarea împreună a celor două repere comemorative accentuează ideea că lupta pentru identitate naţională şi de credinţă (asumată de Sfântul Voievod şi cei dimpreună cu el) devine biruitoare doar conjugată cu starea euharistică.
Nu întâmplător, anul desemnat de români ca An al Sfinţilor Brâncoveni coincide, pe coasta de est a Mării Negre şi în istoria filmului mondial, cu sărbătorirea a nouăzeci de ani de la naşterea a doi mari cineaşti mărturisitori caucazieni, luptători, prin opera şi viaţa lor, pentru libertate politică şi de credinţă: Serghei Paradjanov (1924-1990) şi Tenghiz Abuladze (1924-1994).
Un voievod mecenat, promotor al unei Renaşteri valahe gândite în duhul credinţei, martirizat, în ultimă instanţă, tocmai pentru îndrăzneala demersului său cultural civilizator de anvergură europeană, şi doi mari cineaşti din Georgia sovietică, creatori ai unor opere mărturisitoare care îşi depăşesc cu mult arealul geografic şi epoca. Iată două modele de calibre diferite, născute de contexte istorice diferite, de afirmare jertfelnică prin artă şi efort civilizator, a identităţii naţionale, europene, creştine.
Pământ al paradoxurilor, sălaş legendar al lânii de aur şi păstrător al urmelor strămoşului neamurilor, Noe, Caucazul este, în acelaşi timp, în memoria mitică a omenirii, ţara crudei Medeea şi altar de supliciu al răzvrătitului Prometeu. Pământ ancestral şi nucleu al contradicţiilor - etnice, politice, religioase -, gravitând geografic în jurul unui pisc bicefal, adică veşnic polar - vulcanul Elbrus -, Caucazul pare să fi înmagazinat până azi o zestre arhetipală manifestată în dualisme aparent ireconciliabile. Geopoliticienii vorbesc de „butoiul cu pulbere al Caucazului“. Modul în care Paradjanov şi Abuladze au reuşit să transforme acest „butoi cu pulbere“ într-un „corn al abundenţei şi armoniei“ de valori spirituale şi artistice poate fi inspirator pentru soluţionarea paşnică şi creativă a multor situaţii conflictuale ale prezentului.
Opera ambilor conjugă cultul pentru tradiţie şi pentru „omul vechi“ cu o angajare socială plină de nerv, exprimată într-o vivacitate şi nobleţe ideatică rar întâlnită; cu toate acestea, profilurile umane şi biografice ale celor doi cineaşti sunt mult diferite.
Serghei Paradjanov, armean născut şi crescut la Tbilisi, este un mare nonconformist. A simţit nevoia din tinereţe să-şi manifeste, prin gesturi de butadă şi frondă, mai degrabă carnavaleşti, decât agresive, atitudinea anticomunistă şi antisovietică, ceea ce i-a creat un permanent conflict cu autorităţile, soldat cu trei detenţii în condiţii grele, interdicţia de a profesa şi o permanentă hărţuire politică.
Tenghiz Abuladze nu a avut o disidenţă manifestată în viaţa civică. A profesat universitar (din 1974) la Institutul de Teatru din Tbilisi - poziţie care nu poate fi ocupată într-un sistem totalitar fără o minimă conformare ideologică -, a fost membru al Partidului Comunist (din 1978) şi chiar deputat al Uniunii Sovietice. A primit încă din 1980 titlul de Artist al poporului - titlu destul de comun în breasla artistică sovietică, dar pe care Paradjanov, de pildă, îl primeşte, ca o ironie, abia în anul morţii sale, ba încă „în porţie dublă“: din partea R.S.S. Ucrainene şi a celei Armene, în ale căror studiouri îşi realizase două din capodopere. Filmele sale, în special trilogia Ruga-Copacul dorinţei-Căinţa, prin exaltarea valenţelor arhaicităţii, au reprezentat momente majore de manifestare a identităţii georgiene într-un regim de sovietizare forţată. Capodopera sa Căinţa (produsă în 1984, dar imediat interzisă şi difuzată abia în 1986) este cea mai inspirată şi cuprinzătoare parabolă antitotalitară din cinematograful mondial.
La fel ca Paradjanov, Abuladze contestă totalitarismul, indiferent de ideologia care îi stă la bază, ca sistem care anulează libertatea şi striveşte personalitatea umană. Ce poate fi mai contestatar pentru o artă ideologizată de marxism decât a vorbi despre bogăţia de valori a Evului Mediu, cum face Abuladze încă din momentul filmului Ruga? Prezenţă civică discretă, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei, Abuladze îşi manifestă anticomunismul în mod tranşant într-un singur film, dar unul cât o întreagă carieră: Căinţa.
Ceea ce teatrul absurd occidental a produs ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, artiştii contestatari est-europeni au zămislit ca reacţie la crima mult mai subversivă produsă de regimurile comuniste. Până azi, arta lor este prea puţin cunoscută.