Un vultur duhovnicesc al Kapsalei - monahul Trifon, sihastrul român din Muntele Athos

Originar din ținuturile românești aflate între Dunăre și mare, viitorul monah Trifon a ajuns în Sfântul Munte Athos la începutul veacului al 20-lea, unde situația era atunci mult diferită de cea pe care o cunosc pelerinii și monahii timpurilor noastre. Într-un loc al liniștii și nevoin­țelor, după ce au scăpat de turci, monahii aghioriți s-au străduit să restaureze viața spirituală, dar și zidurile străvechilor mănăstiri, ruinate, după multe veacuri de nedrep­tăți pe care le-a cunoscut istoria lumii, chiar și în acest loc numit „Grădină a Maicii Domnului”.

Trifon din Kapsala era cunoscut drept un monah „nebun pentru Hris­tos”, conform sintagmei prin care erau caracterizați cei a căror viață duhovnicească se distingea printr-un comportament neobișnuit înțelegerii comune, vădit însă inimilor curățite ca fiind bineplăcut de Dumnezeu. Era un monah deloc preocupat de imaginea pe care o avea în fața semenilor, ci doar de relația cu Dumnezeu. A avut multe daruri, mai cu seamă pe cele ale discreției, însingurării, rugăciunii și ale unei autentice evlavii. Găsea mereu cuvinte și fapte înmuiate în smerenie pentru a-și acoperi virtu­țile, nevoințele, faptele, rugăciunea și întreaga trecere prin această viață.

Din istorisirea vieții lui ne ui­mește darul lui Dumnezeu care l-a umbrit, îndelunga lui nevoință - aproape 70 de ani la Muntele Athos -, fără conexiuni cu țara, cu familia, chiar și cu puținii monahi conaționali pe care îi întâlnea uneori, întrucât legătura pe care și-o dorea tot mai puternică era aceea cu Dumnezeu.

Mai învățăm din viața lui dragostea pe care Sfântul Paisie Aghioritul a arătat-o față de el. Erau apropiați, întrucât distanța dintre chiliile lor nu era prea mare. Văzându-i suferința și vârsta venerabilă (se apropia atunci de 80 de ani), Cuviosul Paisie Aghioritul a dorit să se mute în chilia lui, pentru a-l ajuta, impresionat de suferința pe care o purta, asemenea unei cruci, cu multă râvnă și tăcere, precum monahii de altădată și marii nevoitori din istoria Bisericii.

Părintele Trifon a traversat regimul comunist, fiind viețuitor în Muntele Athos încă din anul 1910 și rămânând acolo până la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut, când s-a mutat la Domnul. Îndată după 1947, din România n-au mai venit monahi și, de aceea, multe chilii românești s-au deteriorat ori au dispărut, încât bătrânii nevoitori ai Muntelui Athos nici nu mai aveau ucenici care să-i îngroape. Așa a fost și în cazul bătrânului Trifon, care a rămas zile la rând într-un colț al chiliei, fără suflare, slujba de înmormântare săvârșin­du-se mult după ce și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, atunci când i-a fost descoperit trupul fără viață.

A fost un exemplu de înaltă ți­nută duhovnicească, asemănător în multe privințe cu sfinții pustiului din alte vremuri, fiind apreciat în mod deosebit de Cuviosul Paisie Aghioritul, care ne-a lăsat prețioase mărturii despre el. S-au adăugat și cele ale altor viețuitori ai Muntelui Athos, cum este cunoscutul misionar Damaschin de la Mănăstirea Grigoriu, apoi părinții din Chilia Sfântului Ipatie, care au reușit să pună în lumină virtuțile și nevoin­țele unor sfinți români, în parte uitați.

Monahul Trifon s-a născut în localitatea Frecăței, județul Tulcea, la începutul anilor 1890, iar părinții săi, Gheorghe și Maria Victorescu, i-au pus la Sfântul Botez numele Teodor, considerându-l un dar al lui Dumnezeu. Încă nu avea douăzeci de ani când, ajungând în Sfântul Munte, s-a așezat la Schitul Lacu, în chilia cu hramul „Întâmpinarea Domnului”, unde a fost călugărit în Postul Păresimilor din 1914.

În 1917, când a fost foametea cea mare, Trifon a plecat în regiunea Halkidiki, cu binecuvântarea stare­țului său, și a secerat pe la metoacele aghiorite spre a economisi astfel puțin grâu pentru chinovia sa și pentru pustnicii de primprejur.

În anul 1938 a părăsit Schitul „Sfântul Dimitrie”-Lacu și s-a stabilit la o chilie din regiunea Kapsalei care aparținea de Mănăstirea Stavronikita. Câțiva ani mai târziu, în jurul anului 1953, era viețuitor în Mănăstirea Zografu, fiind în acea vreme singurul român din mănăstirea bulgărească. În anul 1963, ctitoria Sfântului Ștefan rămâne fără egumen, iar pronia dumnezeiască îl cheamă la conducerea obștii pe arhimandritul român Dometie Trihenea de la Chilia Sfântului Ipatie, de pe moșia Mănăstirii Vatoped. A fost instalat egumen în luna februarie a anului 1965 și a îndeplinit zece ani această grea ascultare. Monahul Trifon s-a retras din nou în anul 1969, pentru a sa liniște, în Pustia Kapsalei, într-o colibă dărăpănată, făcându-se ca pasărea osebită pe acoperișul casei (cf. Psalmul 101, 8).

Un pelerin olandez istorisește întâlnirea sa cu bătrânul Trifon din anul 1973 astfel: „Mă îndrept spre [Mănăstirea] Zografu, împreună cu părintele Pjotr de la [Mănăstirea] Hilandar și cu părintele Trifon din Kapsala. Părintele Trifon, un călugăr român, este de 63 de ani în Muntele Athos. Are 82 de ani, dar e încă în putere. Cunoaște greaca, româna, bulgara și slavona. A trăit în diferite locuri din Muntele Athos: Schitul Lacu, 20 de ani în Zografu și de trei ani în Kapsala. Trebuie să îl viziteze pe Părintele Dometie [Trihenea] în legătură cu pașaportul său. Îmi spune multe lucruri pe drum (ce păcat că nu am notat nimic!)”.

În lucrarea Tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte sunt consemnate următoarele: „Bătrânul Trifon din Kapsala, românul, a mers odată la Kinotită și acolo l-au întrebat la ce chilie locuiește. A răspuns: «La Chilia ce nu are nume». Și aceasta deoarece nu avea bise­ricuță. Nici el nu avea nume [slăvit], dar chipul său strălucea și lacrimile curgeau din ochii săi. Când mergea în vizită la cineva, spunea doar lucruri duhovnicești și plângea mereu. De aceea era renumit și plăcut lui Dumnezeu. Alteori spunea: «Ah, nimic nu am făcut, nimic. Știu eu ce făceau Sfinții. Eu nimic nu fac. În iad voi merge. Cum mă voi mântui, așa trândav cum sunt?»”.

Sfântul Paisie Aghioritul, căruia îi datorăm mărturii despre unii români aghioriți, nota despre întâlnirea sa cu pustnicul Trifon: „Odată am rătăcit drumul prin Kapsala și, luând-o pe o cărare, am ieșit în fața colibei Bătrânului Trifon. Aceasta era o baracă învelită de jur împrejur cu table vechi, bătute în cuie și acoperită tot cu tablă veche, pe care erau puse câteva pietre ca să nu i-o ridice vântul.

Deodată l-am văzut pe Bătrân într-un colț stând pe o buturugă și rostind Rugăciunea. Fața lui era luminoasă și veselă. Avea ochii închiși și se ruga nemișcat. După ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:

– Binecuvântează, Părinte! Ce faci aici? Cum trăiești? Ce mănânci?

Acela m-a salutat zâmbind și mi-a spus:

– Bre, eu am ajuns oaie și mănânc iarbă.

Între timp s-a sculat ca să-mi aducă puțină apă și am văzut că își târăște piciorul stâng, care era înfășurat cu niște fâșii.

– Ce ai la picior, Părinte? l-am întrebat.

– A căzut o piatră de pe acoperiș și m-a lovit, mi-a răspuns.

Atunci m-am gândit să-l întreb dacă nu cumva are vreo cameră în plus în care să stau dacă ar fi primit să-l îngrijesc.

– Părinte, ai vreo altă cameră?

– Bre, cameră? Toată coliba este o dărăpănătură.

După aceea, când am intrat înăun­tru, ce să văd? Coliba era aproape în întregime dărâmată și intra apă în ea prin toate părțile. Numai un colț era puțin mai uscat, unde avea niște pături zdrențuite. Locul unde stătea semăna mai mult cu un cuib de vultur, iar nu cu o chilie de pustnic. Atunci l-am întrebat pe Bătrân:

– Cum poți să stai aici? Toată chilia este spartă și intră înăuntru apa și vânturile.

– Bre, eu stau în celălalt colț, mi-a răspuns arătându-mi cuibul său.

– Nu vrei să vorbesc la vreo mănăstire, să te îngrijească acum, la bătrânețe?

Acela a zâmbit când a auzit cuvântul «îngrijească» și mi-a spus:

– Bre, «îngrijească»? Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ, îi hrănește și-i încălzește, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji?

Mi-a spus și Părintele Xenofont: «Hai să te îngrijesc!» Iar eu i-am spus: «Bre, dar ce, sunt cărămidă să mă iei de aici și să mă pui în coliba ta?», referindu-se la faptul că nu este nesimțitor.

N-am văzut un alt pustnic la această vârstă să aibă o atât de mare râvnă și să trăiască în atâta sărăcie, cu noblețe duhovnicească.

Peste puțin timp am aflat că Bătrânul Trifon a adormit întru Domnul. Am mers îndată la coliba lui și l-am văzut acoperit acolo, în colțul lui, în cuibul lui, nu cu păturile lui zdrențuite, ci cu puțin pământ, cu care se acoperă și mai-marii lumii, cei care mai înainte se acopereau cu mătase și catifea. Bătrânul Trifon a plecat către Domnul la Schimbarea la Față a Mântuitorului, în 1978. S-a nevoit cu multă mărime de suflet, iar acum se odihnește veșnic”.

Mărturia Sf. Paisie Aghioritul este plină de învățături profunde, arătând modestia și smerenia cu care un om smerit a trăit și a plecat din această lume.

Nu-l interesa nimic, în afară de a-și desăvârși legătura și dialogul cu Dumnezeu prin rugăciunea minții. Deși prin acoperiș picura apă, nu se îngrijea să-l repare, pentru că avea mintea și viețuirea în cer. De mai multe ori Părintele Paisie i-a spus să-l lase să-i repare acoperișul.

„Unde dormi când e vreme rea și ploaie?”, întreba el. „Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e așa. Vai mie, oare m-am îngrijit să-mi fac chilia din cer?”, era răspunsul lui Trifon.

Lângă căsuță își săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată Părintele Paisie i-a spus: „Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într-o zi, când o să mergi să scoți apă; și cine o să te mai scoată?”, iar el spunea: „Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară”.

Își lăsase cu desăvârșire viața în mâinile lui Dumnezeu. Nu-l mai interesa nimic pământesc. Își amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curățiseră inima și mintea și îi aduceau belșug de lacrimi în ochi.

Părintele Xenofont, un român care trăia în vecinătate, l-a rugat de multe ori să vină la el la chilie, să locuiască împreună, însă părintele Trifon îi răspundea: „Trifon a lăsat părinți, frați, țară, rude, prieteni, a lăsat lumea și s-a făcut monah. Toate le-a lăsat, ca să-l iconomisească Xenofont sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomisește Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofont? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte”.

„Pot să vin să te văd - continua acesta - să-ți aduc pâine, măsline, verdețuri, posmagi?” „Să vii, dar să nu stai mult. Puțin și apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul”, răspundea bătrânul. Părintele Paisie l-a întrebat: „Când nu vine părintele Xenofont să-ți aducă mâncare, ce mănânci?” „Eu sunt oiță. Mănânc ierburi. Scurm jos și mănânc.”

Tot din amintirile Părintelui Paisie mai aflăm: „În coliba lui, părintele Trifon nu avea nici pat, nici scaun, nici masă. În curte erau aruncate conserve goale pe care le aduna de pe aiurea ca să dea impresia că mănâncă pește și alte delicatese. Foarte puține haine am văzut atârnate în chilie. Într-un interval scurt de timp l-am vizitat de trei ori. Se preface nebun, dar în nebuniile pe care le spune îți aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbește pentru că poate spune lucruri mari descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă. Spunea multe din problemele celor ce-l vizitau și ce trebuiau să facă să le depășească. Știa și de ce boli suferă”.

Îl puteai întâlni în curtea chiliei sale, având trupul acoperit cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.

Un monah relatează o întâlnire astfel:

„– Blagosloviți, părinte!

– Domnul!

Când ne-a văzut (mai eram cu câțiva frați), s-a ridicat încet-încet, că era bătrân, și, cu un baston, s-a îndreptat spre căsuță bombănind. Noi îl urmam și auzeam:

– Eu nu știu nimic. Toate sunt scrise în cărți. Monahul trebuie să facă 3.000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu I se aduce închinare. Eu am avut 3.000 de drahme. A venit hoțul și mi le-a furat. Cu geamul închis, cum a intrat și m-a furat?

Și-a întors privirea spre mine, m-a privit fix și și-a continuat nebuniile:

– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franța și Cipru și oriunde vreau. Merg și în Cipru.

M-a privit dulce și a zâmbit, întrucât știa că eu sunt cipriot.

Cu ocazia altei vizite, continuă relatarea, l-am heretisit și l-am întrebat:

– Ce faci?

– Lupt, frate.

Apoi a început iarăși să vorbească în mod nebunesc:

– Să mergi să spui la toți «bine­cu­vântați». Lasă-i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alții.

Într-adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să-i fi descoperit ceva. Mi-a mai spus și ce ascultare avea respectivul frate, ce ascultare am eu și ce să fac să o împlinesc mai bine. Orice aș fi vrut să-l întreb, puneam întrebarea în minte, iar el începea să-mi răspundă prin tot felul de nebunii.

A treia oară m-am dus împreună cu trei creștini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca și cum ceilalți nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovnicește: «Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire și smerenie. Pentru problema ta, nu te necăji. O să trimit un om să vorbească cu starețul tău, să se bucure și mama ta care te privește din cer și se mândrește cu tine».

Mama mea, într-adevăr, murise de câțiva ani, iar părintele Trifon știa. Și creștinilor cu care eram le-a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m-a impresionat doar harisma sa de înainte-vedere, ci și sfaturile. Dacă ar fi fost rătăcit și înșelat, cum spuneau unii, cum ar fi putut să-mi dea sfaturi duhov­nicești atât de bune?

Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să-i pună două foi de tablă pe acoperișul coridorului, ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta, fără nici un cuvânt, i-a dat de înțeles că foile sunt de prisos: de dimineață până seara a stat afară în picioare, nemișcat, sprijinit în baston. Tânărul l-a întrebat de ce stă așa. El a răspuns: «Meditez la numele lui Iisus».

Ca să mă încredințez și mai desăvârșit despre sfințenia părintelui Trifon, a continuat martorul (numele era codificat cu inițiala „D”), am mai întrebat despre el pe un vecin de-ai săi, monah plin de râvnă, care mi-a spus:

– Omul acesta e un mister. Ce să-ți zic? Nu l-am auzit niciodată să judece. Când vrea puțin posmag, vine și-mi zice: «Dă-mi puțin pesmet și-ți aduc verdețuri». Altă dată mi-a zis: «Coase-mi dulama și o să-ți sap în grădină». Niciodată nu a luat și nu mi-a cerut nimic fără să facă ceva în schimb. Este aproape zăvorât...

Eu, continuă părintele D., l-am în­trebat unde merge să se împăr­tă­șească și mi-a răspuns:

– Ce știi tu, poate că sunt preot!

Altui frate care l-a vizitat i-a spus următoarele: «Am ascultare. Plec la Atena. Du-te, du-te acum». De aceea stau și mă întreb dacă nu cumva este unul din cei 12 sfinți pustnici athoniți care se nevoiesc goi, pentru că sărăcia, golătatea și harismele lui te îndeamnă să te gândești la așa ceva.

Odată a făcut cangrenă la un picior, iar vecinul l-a dus la medic. Părintele Trifon și-a început iarăși nebuniile lui, zicând lucruri dezlânate. Fără să-l cunoască pe medic, îi zise:

– Panaghiotis, tu fă ce știi, și Panaghia va face restul.

Medicul s-a pierdut cu firea pentru că-i spusese pe nume, fără să se cunoască dinainte. Situația piciorului era foarte gravă. Ar fi trebuit ca Părintele Trifon să fie trimis la spital pentru a-i amputa piciorul. Bătrânul însă a refuzat și s-a întors la chilie. A luat de la medic doar o alifie ca să nu se pună muștele pe rană. Dimineața următoare vecinul l-a vizitat ca să vadă ce mai face. Își pusese o plantă sălbatică pe rană, iar în câteva zile s-a însănătoșit cu desăvârșire.”

Părinții athoniți au păstrat și câteva cuvinte cutremurătoare ale Bătrânului Trifon despre Sfântul Munte: „Spunea profetic despre Sfântul Munte, făcând aluzie la profețiile Sfântului Nil: «Astăzi monahii postesc, dar nu mai au frica lui Dumnezeu. Va veni vremea când Sfântul Munte se va scufunda în mare și se va vedea doar vârful Athon. Vor trece corăbiile și oamenii vor spune: Aici a fost Sfântul Munte. Aici trăiau monahi care posteau, dar nu aveau frica lui Dumnezeu»”.

La o primă vedere, par a fi cuvinte grele, dar corelate cu scrierile ambasadorului român la Atena, Ion Brad, în romanul său Muntele catârilor (1980), în care, pe lângă memoriile sale împodobite mai mult sau mai puțin literar, observa câte­va riscuri la care este supus Athosul, fără să ocolească și „posibilele «viziuni americane de modernizare a muntelui, de transmitere prin satelit a liturghiilor»”. În roman, un personaj tânăr aducea în discuție câteva propuneri „turistico-organizatorice”, menite să provoace „o evadare din cercul îngust al ortodoxismului clasic, demonetizat”. Aceste reflecții pun în lumină tensiunea dintre tradiția profundă a Athosului și tentațiile modernizării, subliniind importanța păstrării autenticității spirituale într-un peisaj în continuă schimbare:

Pe atunci, erau considerate simple utopii, dar primejdia „bate la ușă”. Cum se arată acum cuvintele Bătrânului Trifon? Ele capătă o altă perspectivă, prevestind parcă riscurile și provocările moderne cu care Athosul și tradiția ortodoxă se confruntă.

Bibliografie:

1. Cuviosul Paisie Aghioritul, Pă­rinți Aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Ed. Evanghelismos, București, 2004.

2. Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinți athoniți pe care i-am cu­noscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2005.

3. Nectarie Munteanu, „Bătrânul Trifon din Kapsala”, în: Fami­lia Ortodoxă, nr. 187 (august 2024);

4. Mărturii ale celor care au auzit despre monahul Trifon din tra­di­țiile nescrise ale Pustiei Kapsala din Sfântul Munte Athos.