Unde mai e Olimpiada bunului simț?

Am ales să vorbesc acum, după ce unda de șoc a trecut, despre ceremonia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice de la Paris. Nu de alta, dar să rămână consemnat pentru istorie faptul că au existat și voci critice, cu temei spiritual, față de ceea ce s-a întâmplat în văzul unei planete întregi - un miliard de telespectatori! - în ziua de 26 iulie 2024. 

La sfârșitul secolului al XIX-lea, un francez și un grec puneau în Elveția bazele Comitetului Internațional Olimpic, cu scopul de a reînvia tradiția întrecerilor sportive din vechea Eladă. Astfel, Pierre de Coubertin și Demetrios Vikelas, înarmați cu tenacitate și bune intenții, au reușit să organizeze la Atena prima Olimpiadă de vară în 1896, după o întrerupere de 1.553 de ani. Da, împăratul creștin Teodosie I a dispus interzicerea acestor jocuri păgânești, închinate inițial lui Zeus, din motive religioase. Istoria ne mai spune că aceste întreceri sportive din Grecia antică, desfășurate pe câmpia Olimpiei din N-V Peloponezului, au fost consemnate prima oară în anul 776 î.Hr., dar se pare că ele aveau cel puțin un secol în plus vechime. La spectacol nu participau femei și sclavi, iar concurenții erau oameni liberi, tineri greci (numai greci!) de 18-20 de ani. Acestea erau regulile in illo tempore, iar probele sportive constau în alergare, lupte, pugilat și trântă (pancrațiu), pentatlon, călărie, lupte ale bărbaților înarmați. Câștigătorii primeau o coroană de frunze de măslin sălbatic și erau aclamați la scenă deschisă. Multiplii campioni purtau titlul de periodonikes - existau mai multe tipuri de întreceri sportive în Grecia antică, derulate simultan cu Olimpiada din Peloponez. 

În zilele noastre, mai precis în secolul 20, Olimpiada a fost prilej de confruntare ideologică între statele puternice ale lumii. Astfel, în 1936 a avut loc faimoasa Olimpiadă de la Berlin, prilej cu care Adolf Hitler a ținut să impună lumii întregi viziunea superiorității ariene în comparație cu plebea rasială a planetei. Numai că, surpriză, atletul de culoare de 23 de ani Jesse Owens a câștigat 4 medalii la atletism, spre stupoarea și furia naziștilor din tribune. De unde Olimpiada berlineză trebuia să fie un imn al gloriei rasiste și atât, s-a transformat într-o competiție sportivă pur și simplu, în care cei mai buni au câștigat.

Apoi, la Moscova, în 1980 a avut loc un boicot masiv din partea lumii libere față de invazia sovietică din Afganistan, astfel încât 66 de țări nu au participat la Jocuri. Atunci s-a consumat unul dintre cele mai jenante momente din istoria arbitrajului olimpic. Nadia Comăneci, sportiva cu o performanță absolută, a fost furată pe față de arbitraj la proba de bârnă ratând aurul olimpic. Totul în favoarea unei sportive sovietice, Elena Davâdova...

Așadar, spiritul olimpic al întrecerii curate, sportive fără rest, bazat pe performanță fizică și mentală, a fost uneori adumbrit de interesele oculte ale celor care voiau să anexe notorietatea competiției în scopuri politice sau ideologice. Exact așa s-a întâmplat și acum la Paris, sub ochii uimiți ai telespectatorilor și martorilor oculari. Pe lângă ingenioasele idei regizorale de a transforma timp de 3 ore și jumătate Orașul Luminilor într-un imens stadion și cursul Senei într-un covor roșu pe care să defileze delegațiile sportivilor din întreaga lume, spectacolul pus în scenă de Thomas Jolly a șocat în anumite momente. Regizorul a dorit să transmită lumii întregi un manifest privind incluziunea persoanelor LGTBQ+, dorința de integrare a acestora printre restul pământenilor. Așa o fi, numai că „integrarea” lor s-a făcut prin dezintegrarea celorlalți, adică a majorității. Care s-a văzut pusă în fața unui show dubios, chiar scabros pe alocuri. Dar, mai presus de orice, un atentat pe față la sensibilitățile sufletești ale creștinilor. O parodie însăilată în culori țipătoare cu personaje extravagante (supraponderala din centrul cadrului parcă era deșănțata Apocalipsei), cu fauni despuiați pe jumătate, cu țapi și draci bălțați, verzui și albăstrii... Ceva ce mintea omului nu poate asocia nici cu sportul, nici cu spiritul olimpic modern, nici cu valorile toleranței democratice. Personajele de pe scenă nu aveau corespondent nici cu atletismul, nici cu înotul sau aruncarea cu ciocanul. Ci aveau legătură directă cu ideologia sexo-marxistă a devălmășiei absolute, în răspăr cu ordinea naturală și bunul simț comunitar. În consecință, nu cred că putem numi „artă” chiar orice emanație ambalată ideologic-resentimentar și nici „manifest pentru incluziune” un act care a dezbinat, mai mult ca oricând, opinia publică mondială. Și asta cu toate „scuzele” formale de după...