Vasile Voiculescu: „Credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”

În fiecare toamnă, pe la sfârșit de Brumar, ni se oferă binecuvântatul prilej de a ne reaminti de unul dintre marii noștri scriitori, poetul Vasile Voiculescu. Cade‑se a ne reaminti câteva repere din zbuciumata‑i existență.

Vasile Voiculescu s‑a născut la 27 noiembrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu şi al Sultanei (născută Hagiu).

Învățământul primar și gimnazial l‑a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „Al. Hâjdeu” din Buzău şi „Gheor­ghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s‑a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s‑a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând‑o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909, şi‑a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându‑şi specializarea în medicină internă şi epidemiologie. De mic copil, s‑a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la filosofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură și artă l‑au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „Credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s‑a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mittescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și‑a început‑o într‑o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați până ce s‑a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții, s‑a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinei „verzi”, aflată la îndemâna tuturor.

Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și‑a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare“ cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei dramatice și prozei a fost publicată postum. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.

De altfel, anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar poetul a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fii, un veritabil sihastru. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios Rugul aprins de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, regimul totalitar a desființat Rugul aprins, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s‑a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale, de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s‑a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.

În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că Rugul aprins nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s‑a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial l‑au închis la Jilava, transferându‑l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat torturile încarcerării cu nădejde crești­nească. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă, după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „Am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe”. Frigul, mizeria, foamea l‑au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l‑a imobilizat într‑o stânjenitoare infirmitate fizică.

Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, pașnic, cu voce caldă răspundea: „Asta mi‑a fost crucea pe care trebuie să mi‑o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr‑o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin credință și rugăciune se liberase de mult. La 2 mai 1962, familia l‑a luat din pușcăria de la Aiud, ducându‑l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Domnul a trimis pe îngerul Său să‑l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și‑a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.