Vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Le las în dar neamului meu!

Sfânta Cuvioasă Parascheva, de-a lungul celor aproape patru veacuri de „existenţă“ moldavă, a oferit nenumărate daruri neamului nostru. Printre acestea, a binecuvântat venirea pe lume, în ziua sa de proslăvire, a unuia din cei mai remarcabili români. Acum 160 de ani, în ziua de 14 octombrie, se năştea al doilea din cei nouă copii ai familiei preotului Iraclie şi Emilia Golobiovschi, din Şipotele Sucevei, cel care va deveni unul din marii compozitori români, Ciprian Porumbescu. Nu-mi propun aici o abordare biografică a personalităţii lui uriaşe, nu voi aminti de dragostea sa nespusă faţă de ţară, nici de lupta dusă alături de societatea studenţească „Arboroasa“ pentru drepturile şi libertatea românilor din Bucovina, nici măcar de zilele grele de ocnă îndurate pentru idealurile naţionale, deşi întemniţarea i-a agravat boala care i-a îngenuncheat trupul firav la doar 29 de ani. Sunt numeroase alte aspecte ale vieţii sale puţin cunoscute. 

 

Celebrul compozitor s-a pregătit, trudind din greu, să calce pe urmele tatălui său în ale preoţiei. A absolvit Seminarul şi Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, dar a ales să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu prin muzică. Tot în cadrul renumitei facultăţi de teologie cernăuţene, Ciprian şi-a însuşit noţiuni solide de armonie şi dirijat coral de la preotul Isidor Vorobchievici, renumitul profesor şi compozitor bucovinean, autor al unei vaste creaţii coral-liturgice. Fiul preotului Iraclie a primit ajutor necondiţionat din partea Bisericii pentru a-şi continua studiile. Plecarea sa la Viena s-a datorat în mare măsură bunului mitropolit de la Cernăuţi, Silvestru Moraru Andreevici, care i-a oferit o bursă, intuind sclipirea de geniu sădită de Dumnezeu în junele bucovinean. Mai târziu, preotul Constantin Moraru, coleg de facultate cu Porumbescu şi membru al „Arboroasei“, în amintirile sale legate de viaţa de student a compozitorului, afirma că Porumbescu era dirijorul corului Facultăţii de Teologie. Printre cursuri şi orele încărcate de studiu, inimosul student a compus partituri de o rară frumuseţe pentru multe slujbe religioase între care toată Liturghia darurilor, inclusiv axioanele Liturghiilor de joi şi sâmbătă din săptămâna Sfintelor Pătimiri. După absolvire, în 1877, deşi nu a fost hirotonit, Porumbescu a continuat să-şi manifeste deplin dragostea pentru Biserică, aşezând pe portativ compoziţii religioase menite să înfrumuseţeze cultul divin. Amintim câteva titluri: „Cântările Sfintei Liturghii în Do major“, „Tatăl nostru“, „Adusu-mi-am aminte“ în sol minor, „Condacul Maicii Domnului“, „Prohodul Domnului“, „Priceasna de Paşti“ şi „Axion la Rusalii“. Privită în ansamblu, opera componistică de factură coral-religioasă a lui Ciprian Porumbescu cuprinde: Liturghii pe două sau trei voci egale, pentru patru voci bărbăteşti, pentru cor mixt şi omofone, precum şi alte cântări ca axioane, heruvice, catavasii, cântări la Te Deum, Oratoriu pentru Vinerea Patimilor pe patru voci.

 

Mi-aş fi dorit să ascult un cor de seminarişti sau teologi cântând o Liturghie integrală sau alte cântări bisericeşti de o rară sensibilitate, pe care inspiratul muzicolog le-a compus, dar le-a şi interpretat, ca student şi dirijor la Cernăuţi ori la Viena, ca dirijor al coralei Societăţii studenţeşti „România Jună“ ori ca profesor de muzică vocală la Şcolile Române şi dirijor la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Braşov. Din păcate, mare parte din compoziţiile sale religioase nu sunt cunoscute. Excepţie pare a face „Tatăl nostru“, piesă corală pentru cor bărbătesc la patru voci, întâlnită adesea în repertoriul corurilor bisericeşti.

 

Acum, la ceas comemorativ, îmi exprim speranţa că interesul pentru creaţia de factură religioasă a lui Ciprian Porumbescu îi va preocupa pe mai mulţi profesori ai şcolilor noastre teologice sau pe tinerii muzicieni, dirijori, iubitori ai valorilor culturale naţionale, care să scoată la lumină aceste compoziţii, îmbogăţind astfel repertoriul corurilor din bisericile noastre. Ar fi, cred, cea mai concretă dovadă a preţuirii şi recunoştinţei noastre faţă de Ciprian Porumbescu, faţă de dragostea sa neţărmurită pentru Biserica poporului din care a răsărit. Numai aşa putem să împlinim testamentul „craiului nou“ al culturii româneşti: „Vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu!“