Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Vestitorul Ortodoxiei, de la începuturile libertății la conștiință eclesială

Vestitorul Ortodoxiei, de la începuturile libertății la conștiință eclesială

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Constantin Coman - 16 Dec, 2019

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului în România. Se împlinesc tot 30 de ani de la apariția primului ziar bisericesc în vremuri de libertate. Primul număr din Vestitorul Ortodoxiei Românești a apărut chiar în primele zile după evenimentele din decembrie 1989. În atmosfera fierbinte a ultimelor zile din decembrie 1989, un grup de tineri clerici și teologi se grăbeau să tipărească un prim număr al Vestitorului. Între ei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, și Înaltpreasfințitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, pe atunci slujitori în administrația bisericească centrală și cadre didactice la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, precum și Teodor Baconschi, la ora aceea redactor la una din revistele bisericești centrale.

De ce oare publicarea unui ziar bisericesc a fost între primele lucruri pe care am simțit nevoia să le facem după căderea comunismului? Vestitorul apărea ca expresie a eliberării. Căderea comunismului echivala cu ieșirea dintr-un lagăr, în care stătusem închiși câteva decenii și în care nu pătrundeau decât informațiile filtrate, de obicei știrile „de bine”, care ne asigurau că trăim într-un „rai”, în contrast scandalos cu ceea ce trăiam de fapt.

A fost o reacție aproape necontrolată, determinată poate de frustrarea acumulată în deceniile în care Bisericii nu i se îngăduise să se mai adreseze în vreun fel publicului larg. În plus, cred că simțeam nevoia să spargem atmosfera încremenită a epocii dominate de totalitarism, opresiune și teroare, cenzură și informare dirijată, dominate în fond de minciună vădită.

Era un strigăt care atesta, în același timp, supraviețuirea. Da, Biserica și credința supraviețuiseră regimului totalitar și militant ateu. Cred că era și o defulare aproape explozivă a persoanei sufocate de statul totalitar, care cerea și impunea jertfirea totală a fiilor săi pentru „înflorirea” sa viitoare. Iluzia paradisului comunist nu mai era absolut pentru nimeni credibilă.

Primul număr conținea, pe lângă inevitabila contaminare la atmosfera generală a acelor zile – adeziuni, texte entuziaste, reportaje cu tineri tipografi revoluționari – și angajamente cu iz programatic: „Vom lupta pentru destituirea tuturor clișeelor, pentru asanarea grabnică a stupidelor vorbării patriotarde pe care frica și inerția ni le-au făcut din păcate suportabile în toți anii, aparent interminabili, prin care am trecut. Ne vom folosi competența, știința de carte, cultura teologică pentru a transmite toate acele idei fundamentale, toate valorile autentice desfigurate de aroganța și suficiența demagogică a tenebrelor ceaușiste. Ziarul nostru nu se va risipi printre ispite triumfaliste, protocroniste, ipocrit-ceaușiste.”

În toamna anului 1990, Sfântul Sinod își face timp să organizeze mai temeinic redacția Vestitorului, numind un colegiu de redacție din care făceau parte personalități importante ale vieții bisericești și culturale. Președinte al colegiului de redacție a fost numit Preasfințitul Părinte Damaschin Coravu, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. PS Damaschin devenise brusc implicat și solicitat în consecință, datorită expertizei sale în ­chestiunile unui regim democratic, dobândită în perioada de aproape zece ani petrecută la studii în Grecia. Dânsul m-a chemat să preiau conducerea redacției Vestitorului, ca re­dactor-responsabil. Până în noiembrie a acelui an, ziarul fusese condus de domnul Ștefan Gănceanu, redactor la revistele centrale bisericești.

Am rămas la Vestitorul zece ani, până în anul 2000, când a trebuit să mă retrag, deoarece primisem responsabilități administrative în conducerea Facultății de Teologie Ortodoxă din București. A fost o perioadă de formare. Am făcut multe experimente. Episcopul Damaschin Coravu ne-a îngăduit să ne mișcăm liber. Patriarhul Teoctist, de asemenea, ne-a răbdat și ne-a iertat multe experimente curajoase. Se năștea conceptul de presă bisericească într-o societate democratică. Am experimentat numeroase rubrici, precum și multe formate tipografice.

Una din problemele îndelung discutate în redacție, împreună cu Vlădica Damaschin, a fost dacă ziarul să publice și atitudini sau opinii critice la adresa vieții bisericești. Poziția Episcopului Damaschin a rămas aceeași de la început până la sfârșit. Era de acord că este necesară o presă critică - de opoziție, cum spunea dânsul -, dar aceasta nu putea fi presa oficială bisericească. Eu am susținut și atunci și cred și acum că presa bisericească ar trebui să-și asume, pe un ton cuviincios, sobru, și atitudini critice sau mai curând autocritice. Receptarea critică a manifestărilor publice ar avea o funcție canonică-îndreptătoare și s-ar înscrie în duhul recunoașterii smerite a faptului că toți suntem supuși greșelii și, prin urmare, dispuși să ne recunoaștem greșelile și să ne îndreptăm. Făcând loc în presa oficială și receptării critice a evenimentului public bisericesc, luptam și împotriva ispitei triumfalismului care infestase în perioada comunistă toată presa.

În plus, asumându-ți autocritica, reduci mult din riscul criticii tendențioase și rău-intenționate exercitate de potrivnici din afară. Cred în continuare că lumea trebuie să învețe de la noi pocăința. Nu este ușor, dar merită încercat. În primul număr din Vestitorul – decembrie 1989 – se scria că „...renașterea noastră spirituală implică, înainte de a judeca pe alții, o examinare autocritică eliberatoare...”.

Vestitorul a fost o necesară școală a libertății. Aveam să aflăm foarte curând că privarea de libertate nu vine numai din afară, ci și dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Aflam din proprie experiență că pentru a fi liberi trebuie mai întâi să ne liberăm de presiunea patimilor personale.

Presa bisericească trebuia să funcționeze, în egală măsură, după regulile generale ale presei, dar și să țină seama de specificul domeniului pe care-l ilustra. Presa bisericească trebuia să informeze despre viața bisericească, dar viața bisericească, în cea mai mare parte a ei, este într-un fel repetitivă, se întâmplă mereu cam aceleași lucruri: aceleași slujbe, sfințiri, hirotoniri etc. Totul pare predictibil. Îmi amintesc sfatul Mitropolitului Bartolomeu Anania, dat într-un interviu: „Când iau ziarul în mână, îl deschid cu emoția că mă va surprinde cu ceva, fie că este vorba de știre, fie că este vorba de comentarii, de opinii”. Din punctul de vedere al evenimentului nu prea aveam de unde scoate știri care să surprindă. Rămâneau personajele, dar și acestea în mare parte sunt mereu aceleași. Aveam să ne confruntăm repede cu dilema măsurii în care prezentarea faptelor bune, ilustrarea activității sociale și filantropice a Bisericii, care se dezvolta într-un ritm rapid, nu contravine poruncii Mântuitorului Hristos ca faptele evlaviei „să nu le facem pentru a fi văzuți de oameni”! Presa laică funcționează ca un observator exterior, obiectiv, preocupată de ceea ce fac ceilalți. Presa bisericească este un observator dinlăuntru, suspectat mereu de subiectivism. Nu este deloc ușor să eviți ispitele suficienței de sine, ale părerii de sine. Începând cu patriarhatul Preafericitului Părinte Daniel, presa bisericească avea să dobândească dimensiuni cu totul noi. Avea să vină de la Iași cu un cotidian creștin, Ziarul Lumina, o provocare maximă pentru presa bisericească. Acestuia i se vor adăuga presa audio, video și cea digitală: postul de Radio și Televiziunea TRINITAS, Agenția de știri BASILICA. Vestitorul Ortodoxiei va supraviețui, cu o identitate nouă, sub formă de revistă lunară. În echipa Vestitorului de astăzi lucrează încă singurul supraviețuitor din echipa Vestitorului de altădată: părintele Maricel Popa. Este dovada continuității într-un puternic proces de înnoire.

Dacă ar fi să dau un sfat din postura mea de fost redactor-șef al Vestitorului, dar mai ales din aceea de preot și teolog care se apropie cu pași repezi de vârsta senectuții, i-aș ruga pe colegii mei mai tineri să ia seama la una dintre pârghiile vitale ale percepției și lecturii realității, anume tensiunea dintre duhul lumesc și duhul dumnezeiesc. Suntem datori, pe cât ne stă în putință, să rezistăm presiunii extraordinare a duhului secular și să propunem lumii înțelegerea dumnezeiască a realității.

Am răsfoit cu acest prilej arhiva Vestitorului Ortodoxiei și am trăit cu emoție sentimentul că presa bisericească rămâne una din expresiile concrete ale conștiinței eclesiale, prin prisma căreia vom fi evaluați de istorie.