Viaţa ca un parc de copii

Eram într-o duminică într-un parc. O hărmălaie de nedescris. Zeci de copii de la un an, abia împingându-se prin aer pentru a-şi face loc, semnalizând ca la portavioane, până la copii mari, de 13-14 ani, preocupaţi de felul cum arată, încercând să mai prindă câteva zile din copilăria care stătea să plece.

În jurul unui tobogan imens, cu mai multe piste de coborâre, se învârteau haotic copiii aceştia, întrecându-se să găsească primii scările. Unii mai arivişti se băgau în faţă, îşi dădeau coate, îmbrânceau "carnea de tun" dimprejur. Alţii, mai încăpăţânaţi, nu voiau cu niciun chip să se alinieze la coada generală. Voiau să suie pe tobogan invers, prin albia alunecoasă pe unde ceilalţi coborau în viteză.

Privind această învălmăşeală, am avut o clipă senzaţia că parcul cu pricina e o icoană a universului creat sau a umanităţii. Toţi se învârt în jurul a ceva, fie părinţi, prieteni, profesori, soare. Toţi urcă anevoie pe calea vieţii, cu dorinţa de a avea senzaţia tare a înălţimii şi aerul căderii. Viaţa e un alpinism al sufletului, în care contează urcuşul şi privirea suverană peste creste, înainte de a coborî în valea plângerii.

Dar să vă spun de ce eram eu acolo. Eram supraveghetorul copiilor mei, care intraseră în şuvoiul viu de hărmăieli ca într-o apă multicoloră. Era din ce în ce mai greu să-i urmăresc. Unul era sus, mascat de câţiva copii mari, altul era la baza tunelului, iar hainele lor aveau multe în comun cu hainele altor copii, aşa că doar o clipă puteam să ghicesc prin ce loc mai adastă. Ochii mei se învârteau continuu, ca la rotisor, încercând să calculeze distanţele unui ciclu de tobogan şi să se menţină distributivi. Gata de a interveni dacă cel mic cade prin ochiurile mari ale scării, atent la pietrele stricate din caldarâm, circumspect la personajele din jur, îngrijorat de copiii mai mari, ale căror gesturi pot fi fatale unui ţânc. Ceea ce m-a impresionat în gesturile copiilor mei a fost faptul că ei ştiau că eu sunt acolo, pe bancă, se raportau la mine, priveau din când în când la punctul de reper, aveau încredere că nu-i voi lăsa să se lovească.

Şi am înţeles ceva din providenţa lui Dumnezeu. Cu o atenţie distributivă la fiecare dintre noi, cunoscând în mod infinit vieţile, suişurile şi căderile noastre, pedagogic în a ne lăsa să ne consumăm libertatea, tacticos în observaţie, dar gata oricând să ne ajute, cu inima largă cât cerurile, compătimitor la suferinţa noastră, zâmbind înţelegător la lipsa de folos a dorinţelor noastre ardente, înlăcrimat la vederea căderilor noastre, atent la nesfârşit şi iubitor de oameni, Tatăl nostru Cel din ceruri supraveghează grijuliu viaţa noastră pe orbita terestră a timpului şi gravitaţia noastră epectatică în jurului veşniciei.

Providenţa nu înseamnă nicidecum dădăceală necontenită, interferenţă brutală, limitare a libertăţii, urlete: "Nu-i voie acolo", determinism voliţional, isterie ipohondră, robotizare spirituală, hăţuri ideatice. Dar ea nu e nici deism relaxat, retragere dezinteresată, ascundere de sine, renunţare la legea iubirii părinteşti, abandon lăuntric sau avort spontan. Providenţa e ochiul scrutător şi iubitor al lui Dumnezeu, prezenţa Lui stăruitoare, dar discretă în interioritatea vieţii noastre, simţirea iubirii Lui sensibile şi duioase, fără a deveni insistent sau vocal, însă mereu acolo, aşteptând activ creşterea noastră în simţirea Lui.

Şi mai este ceva. Băiatul meu de doi ani alerga împreună cu ceilalţi pe scările care duceau spre vârf. Ajuns acolo, de unde poţi privi de sus toată lumea, copilul nu se mai arunca pe albie, ci rămânea acolo nemişcat, minute în şir. Copiii treceau pe lângă el, iar el, rupt parcă de realitate, contempla lumea de sus, se hrănea din perspectiva înălţimii cu o poftă greu de cuprins în cuvinte.

După vreo oră şi ceva de pronie la puterea minus infinit, mă durea capul de ţipetele haotice din parc. Aşa că am hotărât să plec. Am luat copiii cu chiu cu vai de la tobogan. Ce urlete şi plânsete au fost atunci, nu vă pot spune. Atunci le-am spus: de acum vă promit că nu vă mai aduc aici niciodată. Dar apoi mi-am zis: Şi noi oamenii mari urlăm, zbierăm şi plângem când pierdem ceva care oricum ne-a fost dăruit fără să merităm. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar zice acelaşi lucru? Suntem în parcul vieţii pentru că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât ne aduce aici, deşi ştie că vom plânge când vom pleca. Ne dă darurile doar din iubirea Sa infinită. Ştie cât de urât vom face când le vom pierde din nepăsarea noastră. Dar bucuria Lui de a ne vedea fericiţi e mai mare decât orice suferinţă de-a noastră trecătoare şi imatură.