„Viziunea determină mentalitatea țăranului român!”

Primul meu contact cu Ernest Bernea a fost atunci când am văzut în vitrina unei mici librării din Orșova, unde mă aflam în delegație, cartea Cadre ale gândirii populare românești, apărută la Editura Cartea Românească (1985), pe care o ratasem la București. Era, de fapt, lucrarea de față, apărută într-o formă cenzurată pe alocuri, conform ideologiei acelor vremuri. Chiar și așa, acea apariție produsese oarece vâlvă, pentru valoarea cercetării, dar și pentru că autorul ei era editat după o lungă perioadă de interdicție, timp în care efectuase și mai mulți ani de închisoare comunistă.

Ernest Bernea a fost unul dintre oamenii în legătură cu care mă urmărește regretul de a-i fi ratat în această viață în ceea ce privește o întâlnire directă, față către față. Am avut privilegiul să fiu prieten cu fiul lui Ernest, cu Horia Bernea, pictor de mare clasă, și chiar să lucrez în echipa lui timp de aproape zece ani, la Muzeul Țăranului Român. Chiar dacă numai discret afirmat, ceea ce a făcut Horia Bernea în muzeu reprezenta, într-un fel, o împlinire a unui testament spiritual al tatălui său. Testament la nivel de neam. Din compătimire cu fiul, aveam să merg la înmormântarea tatălui, la Mănăstirea Cernica, într-o zi friguroasă de la sfârșitul anului 1990.

Ernest Bernea, în lucrarea Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, își propune să studieze satul arhaic („un zăcământ de date de o mare importanță științifică și națională”) și formele de viață străvechi. Desigur, ceea ce s-a păstrat din ele. Cu cât lucrurile sunt mai vechi, cu atât ele sunt mai aproape de origini și par capabile să spună mai apropiat despre taina ființării unui neam. Ernest Bernea este conștient că un cercetător al acestor „forme de gândire și explicație care aparțin unui nivel interior” are nevoie de finețe și măiestrie, precum și de imaginație creatoare. De fiecare dată, el pornește la drum prin a descrie fenomenul (cu o prezentare concretă și vie) și continuă cu o pătrundere mai adâncă a lui, prin care despică realitatea folosindu-se de unele libertăți ale spiritului critic. Se pune pe cale în căutarea sensului. Urmărește „descifrarea unui mod specific de a gândi” al țăranului, ca „expresie a unei mentalități și [a unor] coordonate etnice”. Cercetarea autorului s-a îndreptat spre conștiința subiec­ților, spre viața lor interioară. Observația lui în această privință este pe cât de inedită, pe atât de profundă, anume că viziunea (reprezentarea, spune Bernea) asupra spațiului, timpului, cauzalității determină mentalitatea țăranului (nu invers!).

Referindu-se la procesul de cunoaștere al țăranului, Ernest Bernea observă cum acesta încearcă să afle răspunsuri mai mult sau mai puțin coerente pentru toate misterele lumii și, prin aceasta, să-și ajute conștiința să se liniștească. Excepțional! În multe cazuri reprezentarea țăranului premerge știința și filosofia. Când nu a putut da răspuns unor mistere, țăranul le-a acoperit cu ima­gini și simboluri. Ernest Bernea detectează un caracter uneori antropomorfic al explicării cognitive la țăran, de unde, între altele, folosirea personificării.

Cunoașterea țăranului se întemeiază pe acumularea unor date câștigate în urma filtrării aduse de tradiție. Adesea, explicațiile lui spun mai degrabă despre o respirație a sufletului său. Întotdeauna, prin cunoaștere țăranul caută („în mod sigur și în primul rând”) satisfacerea unor nevoi interioare, ceea ce este cu totul remarcabil și lăudabil. Imaginația și emoțiile intense intră totdeauna și ele în jocul cunoașterii. Cu toate acestea, modul de a gândi al țăranului este coerent, el „se naște tocmai din nevoia de a face ordine, a afirma și a nega, de a alege și de a stabili, deci de a exclude confuzia, întâmplarea și incertitudinea”. Căci, în fond, „țăranul nostru este un realist, nu un naturalist”.

Studiind timpul, Ernest Bernea atrage atenția cum cercetările științifice din momentul respectiv introduceau, pe lângă timpul fizic, și noțiunea de timp psihologic, văzând timpul ca pe „un fenomen resimțit interior”, ca atare ca pe „un timp calitativ, colorat, sub semnul unei conștiințe umane care există”. Amintește de Martin Heidegger, dar se apleacă cu mai multă stăruință asupra cercetărilor psihologului Pierre Janet. Conform lui Ernest Bernea, acesta pune „noțiunea de timp și conștiința de a exista în timp” în funcție de viața de relație și de cultura căreia îi aparține cel care face evaluarea. Mai mult: „Timpul este un rezultat al dezvoltării vieții sufletești a omului și o expresie a conștiinței”, ca atare timpul obiectiv pare să fie, în general, dominat de cel subiectiv.

În sfârșit, cercetând cauzalitatea, Ernest Bernea arată felul în care problema a devenit mai complexă prin studiile fizicii contemporane, care fac o trecere de la determinismul clasic la principiul de incertitudine enunțat de Weiner Heisenberg. Ideea de cauzalitate a căpătat astfel „o corectură”. Cauzalitatea devine un raport deschis, în care apare și pista posibilului, întrucât „ordinea și libertatea coexistă”. Cercetările fizicii au avut implicații imediate asupra filosofiei, dar în domeniile psihologiei și etnologiei cercetarea nu a ținut pasul cu evoluția fizicii. Ernest Bernea pare să adere la teoriile lui Daniel Essertier, cel care vorbește pentru culturile primitive de prezența unei cauzalități mistice, una bazată nu atât pe o realitate concretă, cât pe una inventată. Nu atât adevărul contează, cât certitudinea interioară, stabilitatea. Pentru o ordonare în fondul său emoțional, țăranul recurge la „imaginație și verb”. Putem vorbi, așadar, de o cauzalitate cu caracter poetic, ceea ce este nespus de frumos, mai ales dacă ea conduce la stabilitate interioară. Și, pe urma lui Essertier, Ernest Bernea conchide că un astfel de tip de abordare a cauzalității constituie „un fundament al nevoii de a exista, de a supraviețui”. El merge în prelungire, propunându-și să deslușească „modul cum apare și funcționează cauzalitatea în filosofia noastră populară”. De remarcat, măcar în treacăt, că sociologul vorbește în chipul cel mai firesc despre o filosofie populară. Această filosofie este influențată de toposul în care se dezvoltă: satul românesc.