Vremea când torța civilizației venea din Orient

Occident. Un vis sau, mai degrabă, un ideal al multor oameni care locuiesc în estul Europei. În Occident se află tot ceea ce ne lipsește: spitale mai bune, un sistem de învățământ perfecționat, o guvernare eficientă. Adică tot ceea ce acum zece veacuri se găsea în Orient din belșug, iar în Occident era un simplu ideal.

Istoria este uneori înșelătoare. Ținând cont de cât de ușor reușim să o trecem cu vederea, trăim permanent cu impresia că tot ceea ce simțim și experimentăm sunt noutăți. Însă, dincolo de progresele tehnologice și alte elemente exterioare, gama emoțională interioară este cumplit de limitată. Așa se explică faptul că astăzi aveam față de Occident aceleași sentimente pe care le aveau locuitorii de acolo atunci când vizitau orașele Imperiului Bizantin.

Să aruncăm o privire asupra unui text scris la începutul secolului XX de Charles Diehl, un bizantinolog francez recunoscut: „Pe vremea când marile orașe ale Europei moderne nu erau, cele mai multe dintre ele, decât niște triste și mediocre sate, Constantinopolul era regina eleganței. Pe piața sa, veritabil centru al lumii civilizate, se acumulau și se schimbau produsele universului. Din mâinile meșteșugarilor săi ieșea tot ceea ce Evul Mediu a cunoscut în materie de lux prețios și rafinat. [...] Gândiți-vă că Evul Mediu întreg a visat la Bizanț ca la un oraș al minunilor întrevăzut într-o sclipire de aur” (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 1, trad. de Ileana Zara, prefață și tabel cronologic de Dan Zamfirescu, București, Ed. pentru Literatură, 1969, p. XXV).

Așadar, Imperiul Bizantin era locul către care priveau toate popoarele occidentale atunci când doreau să observe noutățile în materie de guvernare socială și politică, dezvoltare economică și educațională. Însă Imperiul Bizantin a oferit ceva mai mult de atât: a fost primul stat cu adevărat european, organizat până în cele mai mici detalii și după structura căruia s-au format și celelalte state occidentale. De exemplu, când împăratul Carol I al francilor a fost proclamat în demnitatea sa imperială de papa Leon al III-lea în anul 800, el a căutat recu­noașterea formală a omologului său bizantin și a căutat să implementeze o parte din obiceiurile curții acestuia. Occidentul a rămas uneori șocat de unele dintre invențiile orientale. Ca o anecdotă, este suficient să amintesc de faptul că nepoata împăratului bizantin Ioan Tzimiskes, Teofano Sklereina, cea care s-a căsătorit cu împăratul Otto al II-lea în anul 972, a fost prima femeie din Occident care a folosit o... furculiță. În Imperiul Bizantin, acest instrument se folosea încă din secolul al V-lea. Se pare că utilizarea furculiței a șocat atât de tare asistența de la curtea imperială a lui Otto al II-lea, încât Teofano a fost aspru criticată atât în timpul vieții, cât și după trecerea la cele veșnice, deoarece a folosit pentru a mânca un simbol al unui instrument al... diavolului. Se pare că Occidentul nu asocia la vremea respectivă furculița decât cu furcile pe care satana le-ar fi folosit în iad, conform tratatelor teologice apusene.

Prin urmare, atunci când auzim tot felul de comentarii insipide legate de cât de mult mai avem de recuperat până la nivelul Occidentului, să ne uităm mai cu atenție în istorie. Poate că Occidentul doar întoarce astăzi un serviciu care i-a fost făcut secole de-a rândul într-o perioadă în care se afla într-o barbarie totală. Iar dacă astăzi se poate lăuda cu mai multe reușite decât „ruda sa săracă”, așa cum este adeseori numită Europa de Est, ar fi bine să nu uite propria sa lipsă de cultură și incapacitate politică și socială de care a dat dovadă mult timp în comparație cu statele estice. Poate așa vom înțelege cu toții mai bine ce a vrut să spună Charles Diehl atunci când observa următoarele: „Gândiți-vă că Bizanțul a primit și a păstrat intact depozitul tra­dițiilor romane, șterse ori alterate în Occident de către invaziile barbare; gândiți-vă – și acesta este unul dintre fenomenele cele mai remarcabile ale istoriei – că, singurul poate dintre statele europene, el a văzut îndeplinindu-se, fără zguduiri bruște, ci prin lente și nesimțite transformări, evoluția care din lumea antică a făcut să apară națiunile Evului Mediu. [...] Gândiți-vă, în sfârșit, că între zidurile capitalei sale el a întreținut cu evlavie torța civilizației (s.n.) (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 1, p. XXIV).