A fi sau a nu fi soldat plătit

În copilărie şi prima tinereţe, pe care mi le-am petrecut, evident, în comunism, se punea foarte mult accentul pe pace. Eram educaţi în spiritul păcii, ni se spunea că tovarăşul Nicolae Ceauşescu mediază prin lume între diferite popoare aflate în conflict, iar singura tangenţă cu războiul o aveam prin orele de PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei), care ajunseseră nişte formalităţi, cel puţin în vremea când eu am făcut aşa ceva, prin anii â80. Bună sau rea, totuşi îndoctrinarea aceea ne băgase în cap că războiul e ceva care nu trebuie dorit, o soluţie ultimă a unui stat.

La orele de istorie nu prea ni s-au predat lecţii despre războaiele majore, de după cel de-al Doilea Război Mondial, despre Vietnam am văzut doar filme la video, pe vremea când moda aceasta cinefilă înlocuia sărăcia informaţională care curgea din televizoare. Armata era obligatorie şi, după cum ştim, pregătirea militarilor era destul de sumară, fiindcă doctrina de apărare comună a Tratatului de la Varşovia, în care România era parte, ne asigura securitatea. Noi contribuiam cu un anumit număr de militari şi tehnică de luptă la forţele tratatului şi pregătirea nu avea de ce să fie chiar de cel mai înalt nivel, conta mai mult numărul şi forţa rusului din spate.

Statut de erou incert

Timpurile s-au schimbat, inamicii ideologici de ieri au ajuns aliaţii de astăzi. După un heirup naţional destul de amuzant, am fost primiţi în NATO, după ce vreo câţiva ani am fost asiguraţi că este obligatoriu pentru liniştea noastră, că e cea mai bună cale. Fie şi aşa. Însă ca parte a pregătirii pentru intrarea în NATO, armata a devenit profesionistă, adică tânărul nu mai este luat cu arcanul de acasă şi dus la unitate, ci totul este la nivelul liberului-arbitru. Armata este un serviciu, ai contract, eşti plătit pentru munca prestată. Dar de aici se deschid pentru creştin (cel puţin) probleme de importanţă existenţială. De ce te duci să fii militar? Eşti conştient la ce te duci? Îţi asumi cu adevărat riscurile? - şi aici nu văd numai riscuri care ţin de integritatea fizică şi mentală a militarului, ci şi de traseul lui spiritual. Diferenţele dintre a fi luat cu sila în armată, pentru că aşa sunt legile şi strategia naţională de apărare, şi a te înrola pentru bani sunt ca de la cer la pământ. Tot aşa, una este să-ţi aperi patria atacată şi alta este să te zbaţi să prinzi un contract în străinătate, să lupţi pentru cine ştie ce cauze pe care nu le înţelegi. Atunci când nu te interesează cu adevărat cauza luptei şi nici nu prea o cunoşti, nu ai implicare afectivă şi nici nu te obligă nimeni, ci te duci doar pentru bani, eşti foarte aproape de statutul de mercenar. Nu de erou, aşa cum sunt prezentate în general lucrurile, din dorinţa de a cosmetiza o realitate destul de urâtă.

Din 100 de soldaţi, unul s-a întors pe scut

Din aproximativ 1.000 de soldaţi români aflaţi în Irak şi Afganistan, mai mult de zece s-au întors pe scut, cu statutul de erou împăturit savant şi pus în buzunarul de la piept, ca un trandafir din hârtie făcut de un maestru în origami - un fel de "iconiţă" atee şi fără valoare, înaintaţi în grad post-mortem şi declaraţi eroi în văzul rudelor înlăcrimate, la aeroport. Sunt mulţi, sunt puţini? Matematic vorbind, cam unul din 100. Nu e chiar puţin, dacă te gândeşti bine. O clasă şcolară, pe vremea noastră, avea în jur de 30 de elevi. Iar dacă murea un elev din şcoală era o tragedie, aflam toţi, se vorbea numai despre asta.

Deci, nici măcar lumeşte vorbind, nu e chiar un risc de neglijat. Poţi să fii chiar tu ăla din 100 care vine mort, pentru un frigider, un tv cu plasmă sau un avans la un apartament cât câştigi ca militar plătit şi trimis în teatre de război. Iar dacă te gândeşti mai departe, în orizontul devenirii noastre creştine, lucrurile sunt chiar groaznice. Te duci pe fronturi îndepărtate să te lupţi cu oameni despre care ţi s-a spus că nu ştiu cum, pe ce filieră, ar putea să-ţi pună în pericol ţara. De asta te duci? Nu. N-ai nici măcar scuza că eşti naiv. Te duci pentru banii aceia, căci dacă ar fi vorba să te duci gratis, n-ai mai vedea picior de voluntar pentru misiunile internaţionale.

În orb, la război

Viaţa pământească a creştinului, după cum ştim, este o perioadă în care trebuie să devii mai bun, să te umanizezi, apropiindu-te de modelul suprem, Iisus Hristos. Nu să te antrenezi pentru a ucide oameni care trăiesc pe meleaguri îndepărtate şi care, până una-alta, nu ţi-au făcut nimic. Cu adevărat avem de-a face cu o plecare în orb la război, într-o blindare a armurii ignoranţei. Căci nici un tânăr din cei care pleacă departe să-şi îndeplinească acel contract nu realizează cu adevărat cum ar fi dacă s-ar întoarce infirm. Şi nici ce consecinţe va avea, dincolo de viaţă, în veşnicie, luarea vieţii altora, pentru bani.