Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Akedia şi căutarea sensului vieţii

Akedia şi căutarea sensului vieţii

Un articol de: Augustin Păunoiu - 19 Sep, 2011

Fie că se dedică sau nu unei vieţi religioase, că se află în mănăstire sau în lumea largă, omul din ziua de astăzi este vânat cel mai mult de lipsa sensului în viaţă sau, în limbajul teologic, de akedie. Cu singura menţiune că cei care au ales să păşească pe calea nevoinţei duhovniceşti, călugăr sau mirean, cunosc deja "pustia" cu seceta ei sufletească şi ştiu cum să lupte împotriva acestui gând al răutăţii, numărat de Sfinţii Părinţi între cele opt gânduri sau duhuri de unde izvorăsc păcatele capitale.

Akedia este paralizia forţelor sufleteşti, "moartea sufletului şi a minţii", cum o numeşte Sfântul Simeon Noul Teolog, răul tuturor timpurilor, maladia care în societatea contemporană loveşte tot mai mulţi oameni provocând depresii sau nevroze.

Sentimentul că faţă de propria existenţă nu mai există responsabilitate, că timpul stă parcă în loc, încremenit, aduce omul în asemenea stare, încât, dacă nu este bine ancorat sufleteşte în credinţă sau nu are ceva sau pe cineva pentru care să trăiască, se poate sinucide fără mari probleme de conştiinţă.

"Cel ce are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice"

Atunci când trăim în condiţii subumane, de nesiguranţă şi inconfort psihic, voinţa de a trăi se diminuează şi rostul pe care viaţa ne somează să îl dăm necazurilor propriei existenţe vine aproape de la sine. Dar ce facem când nu ne lipseşte aparent nimic, când toate ne sunt la îndemână, comod, şi totuşi lipsa sensului ne loveşte şi mai nemilos?

Psihiatrului vienez Victor Frankl, întemeietorul şcolii de logoterapie (formă de psihoterapie centrată pe sens), îi plăcea să-l citeze pe filosoful german Nietzsche, care spunea: "Cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice". Trezirea în om a sentimentului că el este responsabil faţă de viaţă, indiferent cât de aspre ar fi împrejurările în care aceasta se desfăşoară, creştinismul a susţinut-o de la început ca pe un prim dat al unei conduite fireşti.

"Viaţa înseamnă să îţi asumi responsabilitatea de a găsi răspunsul just la problemele acesteia şi de a face faţă sarcinilor pe care ea le trasează fiecăruia dintre noi, afirmă Victor Frankl în lucrarea "Omul în căutarea sensului vieţii". Nici un om nu poate fi comparat cu un alt om, nici o împrejurare nu se repetă, iar fiecare situaţie îşi cere răspunsul ei."

Uneori soluţia de ieşire din impas a omului vine din acţiune. Alteori este mai avantajos pentru el să fie contemplativ, iar de multe ori se impune ca pur şi simplu să ne acceptăm soarta şi să ne ducem crucea. Când descoperim că trebuie să suferim, trebuie să acceptăm suferinţa ca pe propria noastră misiune.

Părintele Gabriel Bunge, în studiul său asupra akediei, spune că aceasta este încărcată de multiple nuanţe semantice, fiind numită uneori lâncezeală, nelinişte a inimii, descurajare, melancolie, scârbă sau lehamite. Akedia, pentru monahii orientali, era provocată de demonul amiezii, care-i ataca pe eremiţi între ceasul al patrulea şi al optulea din zi, când căldura devenea insuportabilă, adormind toate puterile sufletului şi trupului. Manifestându-se ca o pierdere a tensiunii puterilor sufleteşti, ca o relaxare în faţa ispitelor, nepotrivită firii umane, akedia poate fi trăită şi ca un sentiment de vid şi proastă dispoziţie.

Lipsa de grijă pentru mântuire

Întristarea şi akedia sunt în strânsă legătură, prima ivindu-se din eşecul unei pofte, conform lui Evagrie Ponticul, iar pofta fiind legată de orice patimă. Baza akediei o constituie frustrarea unei dorinţe. Gândul akediei nu urmează nici unui alt gând, întâi de toate fiindcă dăinuie, apoi fiindcă în sine cuprinde aproape toate gândurile.

Akedia este un amestec sau împletire de gânduri ce provin din poftă şi irascibilitate. Dacă restul gândurilor nu persistă pentru multă vreme în mintea noastră, gândul akediei are însuşirea de a dăinui îndelung, ivindu-se în suflet starea caracteristică depresiei. Repulsia faţă de tot ce există paralizează funcţiile naturale ale sufletului într-o asemenea măsură încât nici un alt gând nu se mai poate impune minţii. Trăim viaţa ca pe o fundătură din care nu există ieşire.

O statistică realizată la sfârşitul secolului trecut pe un grup de studenţi europeni şi americani arată că 25% din cei aparţinând bătrânului continent au spus că trăiesc adeseori stări de vid existenţial, în timp ce 60% din colegii lor de peste ocean se plângeau de aceeaşi stare de rău psihic.

Akedia poate fi socotită ca lipsa de preocupare, lipsa de grijă pentru mântuire. Dar ea poate îmbrăca, şi aceasta nu doar în cazul monahilor, forma unei hiperactivităţi pe plan terestru. Uneori, mărturiseşte arhimandritul Zaharia Zaharou de la Essex, monahii, când sunt în akedie, pot muta munţi, devin foarte activi, construiesc, demolează, seamănă, recoltează, dar toate aceste activităţi nu sunt decât o formă de akedie. Toate ştiinţele din vremurile noastre sunt un produs al akediei călugărilor din Evul Mediu, care au părăsit calea rugăciunii şi s-au dedat experimentelor şi observării fenomenelor naturale. Desigur, au făcut descoperiri şi au făcut să progreseze ştiinţa, dar ei înşişi s-au pierdut pe sineşi din punct de vedere duhovnicesc.

Cum se combate akedia?

Să nu credem, ne avertizează părintele Bunge, că demonul akediei bântuie numai în preajma miezului zilei. El poate fi activ în orice moment, chiar şi în timpul privegherilor de noapte, aducând cu sine neputinţa concentrării pe o activitate anume.

Să părăsim totuşi impresia că akedia este o maladie monastică, specifică exclusiv anahoreţilor. Ea este legată de condiţia noastră umană şi loveşte în chiar pulsaţia vieţii din noi. Când este atins de akedie, omul nu îşi mai trăieşte viaţa, ci o suportă. Pentru a putea regăsi sensul existenţei, specialiştii în psihiatrie vorbesc despre căi diferite de aflare a lui: credinţa în Dumnezeu, crearea sau înfăptuirea unui lucru, cunoaşterea unei persoane, alegerea unei atitudini pozitive în faţa unei suferinţe inevitabile. Acestea ar fi modurile prin care depăşim momentele de vid existenţial.

În absolut toate cazurile, accentul cade pe un grad de tensiune sufletească dintre ceea ce ai făcut deja şi ceea ce mai trebuie să realizezi, adică pe diferenţa între ceea ce eşti şi ceea ce trebuie să devii. Provocarea de a duce la îndeplinire un anumit lucru scoate din starea de latenţă voinţa de sens. Omul, spune Victor Frankl, are nevoie de strădanie şi luptă pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate, care trebuie împlinită.

Vorbind despre relaţia pe care o legăm cu o persoană pentru a scăpa de akedie, acelaşi medic vienez afirma că "iubirea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire. Izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste". "Omul, mărturisea părintele Rafail Noica într-una din conferinţele susţinute în România, caută dragostea. Dacă nu o va găsi, va căuta un surogat. Şi dacă nu va fi mulţumit, va alege în cele din urmă sinuciderea."

Putem găsi sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie fără ieşire, când trebuie să dăm piept cu o soartă pe care nu o putem schimba. "Ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a schimba o nenorocire într-o realizare omenească", susţine profesorul Frankl. Când nu mai putem schimba situaţia în care ne aflăm, este imperios necesar să ne schimbăm noi, pentru că sensul vieţii este unul necondiţionat, incluzând chiar şi sensul potenţial al suferinţei ce nu poate fi evitată.

Acesta este punctul în care întâlnim tema centrală a existenţialismului: a trăi înseamnă a suferi, iar a supravieţui înseamnă a găsi un sens în suferinţă. Fiecare din cei ce suferă trebuie să descopere sensul şi rostul suferinţei pe care o îndură şi să accepte responsabilitatea pe care i-o deleagă propriul răspuns.