Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Arta de a pierde cu eleganţă
Copilul tău este pus destul de frecvent în situaţii competitive. Îi eşti aproape, îl încurajezi şi îi oferi tot ce are nevoie pentru a obţine un rezultat bun. Ce se întâmplă însă dacă va pierde? Cum îl pregăteşti pentru această eventualitate?
Pe măsură ce creşte, copilul va înţelege că nu totul în viaţă se rezumă la a câştiga în faţa altora. A pierde nu este ruşinos, atâta timp cât ştii să extragi esenţialul din orice eşec. Chiar şi o greşeală pe care o faci te poate ajuta sa afli cum şi ce trebuie să faci pentru a câştiga în viitor. Unii copii reacţionează foarte dur atunci când pierd: Aruncă obiectul jocului cât pot ei de departe şi cu o forţă foarte mare (daca s-a jucat cu mingea de fotbal şi a ratat un gol va da cu piciorul în minge ca şi semn de protest: dacă pierde la tenis va arunca paleta cu furie etc.); Vorbesc urât şi ţipă, dând vina pe alţii, dacă a fost un joc de grup; Cer încă o rundă, chiar dacă sunt foarte obosiţi sau chiar dacă de fiecare dată pare că ghinionul îi urmăreşte (aici vorbim de jocurile de cărţi, şah etc.) Încep să plângă şi să-şi acuze partenerul că nu a respectat regulile. Gestionarea eşecurilor se învaţă Cum ar trebui să-i prezinţi copilului tău situaţia atunci când pierde? Cum îl poţi învăţa să accepte eşecul? Cât de important este rolul tău ca părinte în gestionarea tuturor emoţiilor şi comportamentelor pe care le realizează? Voi încerca să ofer câteva răspunsuri. Arată-i copilului că a pierde este o ocazie de a învăţa. Din orice eşec, un om inteligent ştie să extragă cele mai importante aspecte care l-au făcut pe partener să câştige. Eşecul trebuie asumat şi recunoscut. Numai aşa vei putea identifica lipsurile pe care le ai şi vei putea să-ţi îmbunătăţeşti tactica ulterior. Eşecul poate fi văzut ca o şansă pe care a primit-o pentru a-şi testa capacităţile şi limitele. E o modalitate de a se cunoaşte ca individ şi de a şti de ce anume este capabil. Eşti un model pentru copilul tău. Modul în care copiii reacţionează atât emoţional, cât şi comportamental la eşec este învăţat prin modelare de la cei pe care îi are în jur. Părinţii sunt principal sursa de la care se inspiră şi de la care învaţă cum să se comporte. Modalităţile adoptate de tine pentru a face faţă unor stresori vor fi preluate de copilul tău. Încearcă să găseşti o modalitate cât mai rezervată de a-ţi exprima furia atunci când pierzi. Apreciază părţile reuşite ale activităţii sale. Chiar dacă nu a câştigat meciul, poate a avut câteva intervenţii spectaculoase sau importante în timpul jocului. Spune-i ce aspecte ale evoluţiei lui ţi-au plăcut şi faptul că apreciezi efortul depus pentru a se pregăti. Vorbeşte-i despre situaţiile în care şi tu ai pierdut. Este o ocazie pentru copil să înţeleagă faptul că acest lucru se întâmplă tuturor oamenilor şi că există modalităţi prin care poţi trece peste această situaţie dificilă. Învaţă-ţi copilul să numească emoţiile şi trăirile pe care le are. Asta îl va ajuta să cunoască mai bine spectrul de emoţii şi să le identifice mai uşor şi la alţi oameni. Ajută-l să facă diferenţa între furie, supărare, frustrare, tristeţe etc. Îi va fi util şi atunci când va încerca să-i înţeleagă pe cei din jur. Căutaţi împreună nişte modalităţi prin care să-şi descarce emoţiile negative pe care le trăieşte atunci când a pierdut un joc în favoarea altei persoane. Înainte de a participa la o competiţie, laudă efortul depus de copil pentru a se pregăti şi nu uita să evidenţiezi faptul că în orice concurs, există învinşi şi învingători, dar scopul principal al copilului este să dobândească abilităţi sau cunoştinţe în urma participării. Nu rezultatul obţinut este cel mai important. Cum să nu abordăm un eşec Minimalizarea eşecului. "Nu e o tragedie!". Mulţi părinţi pornesc de la ideea că dacă nu vor acorda importanţă evenimentului, copilul îl va uita repede, iar tristeţea şi frustrarea vor dispărea. Este posibil însă ca efectul să fie altul: copilul să simtă că nu i se acordă suficientă atenţie şi importanţă. Evidenţierea greşelilor sau oferirea de sfaturi referitor la cum ar fi trebuit să procedeze pentru a reuşi. După aflarea unui rezultat slab la un concurs sau după pierderea unei competiţii, copilul are nevoie de un timp pentru a se obişnui cu ideea şi de a se echilibra emoţional. Aşteaptă să treacă o perioadă şi apoi analizaţi împreună ce ar fi putut schimba pentru ca rezultatul să fi fost altul. Interzicerea exprimării emoţiilor negative. Mai ales în cazul băieţilor, există stereotipul că nu trebuie să plângă sau să îşi exprime tristeţea. Rostul pedagogic al eşecului După cum am văzut şi în acest articol, şi eşecurile pot fi integrate şi transformate în cărămizi din templul vieţii. Un copil care are doar succese la toate întrecerile şi concursurile, poate fi mai uşor îndepărtat de Dumnezeu chiar prin acele reuşite. Cu toţii avem nevoie şi de unele eşecuri, pentru a conştientiza lucrarea harului în viaţa noastră. Uneori, eşecurile pot veni dintr-o pedagogie divină, care ne învaţă să nu ne încredem doar în noi înşine, ci să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi în lucrarea Lui cu noi. La copil, acest lucru este greu de înţeles, dar ştiind noi aceasta şi întâmpinându-i cu dragoste eşecul, arătându-i încredere în continuare, îi demonstrăm astfel că el este pentru noi mai mult decât eşecurie ori reuşitele sale şi că-i suntem alături în orice împrejurare a vieţii. Dar sunt şi situaţii când părinţii nu sunt alături de copiii lor, ci le pun în spate toate nereuşitele. Astfel este şi C., o tânără de 23 de ani, care ne spune: "Când eram mică, părinţii mei mă presau să învăţ, pentru a fi prima din clasă. Orice notă mai mică de 9 constituia pentru mine un eşec. Ai mei îmi spuneau tot timpul că e vina mea, că nu învăţ destul. Am crescut cu spaima de eşec şi asta s-a extins în toate aspectele vieţii. Multă vreme am crezut că nu mă iubesc, că le pasă doar de notele mele şi de imaginea pe care le-o fac în lume." Nu la fel s-a întâmplat în cazul lui A.: "Părinţii mei mă încurajau să particip la concursuri şi chiar dacă nu ieşeam mereu învingător (am practicat şahul), m-au învăţat că jocul şi concursul nu e doar reuşita finală, ci şi plăcerea de a lupta."