Autoritatea părinţilor, un drept natural

Părinţi iubitori, părinţi severi, părinţi mai puţini perfecţi... însă toţi demni de respectul copiilor lor. Pentru simplul motiv că sunt părinţi şi datorită lor eu, tu, noi, ei... existăm, trebuie să îi respectăm şi să le recunoaştem autoritatea de părinţi. "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ", este porunca pusă zălog pentru bunăstarea şi viaţa liniştită pe care o dorim fiecare dacă o respectăm.

Chiar dacă ne place sau nu, aşa este rânduită viaţa noastră, încât tot timpul suntem supuşi unei autorităţi, fie cea a statului, fie cea din şcoală, de la locul de muncă sau din familie. Iar cea din urmă este piatra de căpătâi a celorlalte. Dacă învăţăm să respectăm autoritatea din familie care este exercitată de părinţi, vom fi în stare mai târziu să le acceptăm şi pe celelalte. Este o condiţie sine qua non a ascultării care ne ajută să ne adaptăm corect în societate.

Autoritatea - până unde?

Cel mai important aspect care decurge din această autoritate este respectul pentru că, în fond, a asculta de părinţi înseamnă a-i respecta, iar acest respect se extinde apoi către toată lumea, pentru cei mai mari decât noi şi pentru semenii noştri. În mod firesc, părinţii sunt puşi în poziţie de autoritate faţă de copii pentru a-i disciplina, pentru a-i învăţa autocontrolul şi înţelepciunea. De multe ori, autoritatea este înţeleasă greşit atât de cei care o exercită, cât şi de cei care trebuie să se supună ei. Dacă ar fi exercitată cu cumpătare şi cu blândeţe, ar avea foarte mult de câştigat ambele părţi. De când trebuie să înceapă autoritatea? Răspunsul este simplu... din copilărie. Părintele nu mai poate avea autoritate asupra copilului devenit adult dacă nu l-a obişnuit cu aceasta încă din copilărie.

Temeiurile autorităţii părinţilor

Unde îşi găseşte temei această autoritate a părinţilor asupra copiilor? Din cauza diferenţei de vârstă sau din superioritatea care decurge din dependenţa copiilor faţă de părinţi? Ea vine din conştiinţa noastră care ne arată firescul acestui lucru. Nu poţi să nu ai respect faţă de cei care te-au născut, îngrijit, te-au ajutat să devii "om mare". Şi în primul rând "adu-ţi aminte că ei

ţi-au dat viaţa; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?" Câte nu am putea să le oferim? Însă nimic nu poate egala darul lor, cu nimic nu putem egala faptul că ne-au născut. Le putem întoarce darul înapoi? Le putem doar mulţumi prin respect şi iubire.

Sunt o mulţime de motive care ne obligă moral să ne respectăm părinţii. Dacă uităm cumva că ei ne-au dat viaţă, atunci dragostea lor dezinteresată ne va aminti să-i respectăm, dacă uităm de dragostea lor, atunci simplul fapt că ar face orice pentru ca noi să fim bine, pentru ca noi, copiii lor, să avem o viaţă mai bună decât ei ne va ţine treji în ascultarea pe care le-o datorăm. Această autoritate firească a părinţilor nu rămâne doar un simplu drept al lor, ci este şi o responsabilitate pe care trebuie să şi-o asume odată cu aducerea pe lume a unui copil. Autoritatea părintească nu înseamnă tiranie şi agresivitate, ci blândeţe şi corectitudine aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: "şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului".

Toleranţa necugetată anulează orice armonie

În societate, când se vorbeşte despre autoritate în familie se aduce în discuţie problema inegalităţilor care se ivesc din cauza autorităţii şi de aceea se pledează pentru modelul familiei moderne în care este accentuat individualismul ca valoare, iar autorităţii i se substituie, spun ei, cooperarea. Dar oare nu este o eroare majoră de percepere a autorităţii? Tocmai în cooperare se realizează autoritatea, în cooperare iubitoare şi înţeleaptă. Autoritatea nu trece în virtutea cooperării de la părinţi la copii sau de la şef la angajat. Oare ştie cel angajat de două luni cum se conduce compania mai bine decât cel care a înfiinţat-o, sau copiii conduc familia mai bine decât părinţii? În virtutea cooperării, fiecare lasă de la el atât cât crede că este bine. Autoritatea nu trebuie înţeleasă ca lipsă de toleranţă şi trebuie să ştim că toleranţa necugetată anulează orice autoritate.

"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta..."

În viaţă putem face multe alegeri, ce şcoală să urmăm, cu cine să ne căsătorim, şi lista poate continua. Însă există ceva care trebuie să îndeplinim fără să avem opţiunea de a alege: trebuie să ne cinstim părinţii. Aceasta nu poate fi o opţiune pe care să o alegem sau nu. Este o poruncă pe care trebuie să o îndeplinim, şi nu doar pentru că ne-au născut şi ne-au crescut, ci pentru ca să ne fie nouă bine: "cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine..." Este prima sarcină, primul pas pe care trebuie să îl facem dacă vrem să avem o viaţă fericită şi "să trăieşti ani mulţi pe pământ". Cine ar vrea să i se sfârşească viaţa în floarea vârstei? Oricine vrea să trăiască mulţi ani să îşi vadă copiii mari, apoi nepoţii, strănepoţii. Că suntem copii, adolescenţi, adulţi sau suntem la rândul nostru părinţi de copii, respectul şi iubirea pentru părinţii noştri trebuie să fie cel mai mare dar cu care îi putem bucura pentru ca să nu mai auzim "ochii lumii plângând" şi nici părinţi "ce oftează mereu" pentru "că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii/ nu copil de părinţi, ci părinte de fii".

" Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului."

Sfântul Apostol Pavel

" "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ."